Traim vremuri complicate. Timp de vreo doua decenii, lumea s-a bucurat de combinatia ideala dintre cresterea economica sustinuta si ratele scazute ale inflatiei. Cauzele acestei stari de lucruri coboara mai mult in timp. Prima contributie revine unui factor structural major - deplasarea productiei catre zone ale globului in care salariile sunt mai mici, ceea ce a redus costurile de fabricatie, chiar in conditiile mentinerii unor profituri ridicate pentru investitori. Pe langa acest factor, un rol deloc neglijabil l-a jucat ameliorarea politicilor urmate de autoritati in economiile dezvoltate. Pericolul reprezentat de inflatie a fost recunoscut nu numai in medii academice, ci si la nivelul decidentilor politici. Ca urmare, bancile centrale au primit unica misiune de a apara stabilitatea preturilor, odata cu autonomia care sa le permita sa o indeplineasca, iar guvernele au inteles ca deficitul public amaneteaza viitorul fara a ameliora suficient prezentul.
Anii de liniste par totusi sa se fi incheiat. Factorul structural este dat de aceeasi arie geografica de unde a venit bunastarea ultimelor decenii. Economiile emergente (in primul rand China si India, dar si alte tari precum Turcia sau Brazilia) nu mai sunt doar resurse nesfarsite de forta de munca ieftina: au devenit si consumatoare de resurse. Ca urmare, preturile materiilor prime au inceput sa creasca; vertiginos, chiar, in cazul energiei, urmata de produsele agricole, afectate, la randul lor, de suprafetele tot mai mari dedicate de tarile bogate producerii de biocombustibili, dar si de cererea din tari emergente.
Pe acest fundal s-a produs criza creditelor "sub-prime" din Statele Unite, care a afectat serios piata financiara din intreaga lume si, implicit, potentialul de crestere economica, deja fragilizat de cresterea preturilor la petrol si nu numai. Iar bancile centrale au fost puse in fata un
