Russo ocupă în proza paşoptistă un loc izolat pe care nu i-l dispută nimeni: autor straniu, în sensul benefic al cuvîntului, o mare promisiune nerealizată, poate cel mai talentat şi mai original prozator din primul nostru romantism. A apucat să ne lase doar cîteva elocvente mostre de proză bună, pentru ca după aceea să se retragă în tăcere. S-a vorbit despre "secretul lui Alecu Russo": nu vom şti niciodată de ce posesorul unui asemenea talent n-a perseverat în scris şi de ce s-a mulţumit să ne ofere doar un avant gout la proza pe care apoi n-a mai scris-o.

E drept că a avut o viaţă scurtă şi agitată, că ftizia i-a întunecat ultimii ani, dar acestea nu constituie explicaţii suficiente; înclin să atribui totul unei timidităţi maladive, caracterului introspectiv împins la extrem, ce i-a paralizat voinţa. Atunci cînd tinerii romantici debutau adolescenţi şi încercau să impună cît mai repede publicului produsele unui ego hipertrofiat, Russo a ales calea opusă; puţinele pagini pe care le-a publicat au apărut doar la insistenţele prietenilor (mai ales ale lui Alecsandri, care i-a smuls aproape cu forţa manuscrisele pentru a i le publica în România literară din 1855), pagini despre care nici măcar nu ştim cînd au fost scrise. Ca destin literar, Russo nu seamănă cu nici un alt paşoptist. Acest prozator care a trăit doar 39 de ani, ca şi Eminescu, lasă în manuscris partea cea mai interesantă a operei sale, precedîndu-l involuntar şi la acest capitol pe genialul său urmaş.

Tema tuturor fragmentelor lui Russo, publicate sau nu, rămîne aceeaşi: contemplarea Moldovei, ca entitate peisagistică, istorică, spirituală, de către un observator adînc introvertit, care îşi notează impresiile sub regim memorialistic. Toate însemnările lui Russo pleacă de la o circumstanţă autobiografică. Sensul lor ultim poate fi sintetizat în următorul proiect: Moldova din prima jumătate a sec