Atitudinea fata de cultura a unui individ sau a unei generatii poate fi studiata in multe feluri. Una dintre dimensiuni masoara, inevitabil, cantitatea. Nu putem vorbi despre cultura decat de la o masa critica in sus. Care sunt valorile implicate - numar minim de carti, simfonii, tablouri etc. -, asta se mai negociaza.
Un alt criteriu este cel al selectivitatii. Nu e nici obligatoriu, nici neaparat relevant daca ai devorat o mie de volume, depinde ce ai citit si mai ales ce nu ai citit. Fireste, selectia in sine este fatalmente subiectiva, fiecare are lista lui. Sunt sanse serioase sa descoperi ca respectabili oameni de cultura nu au citit o parte dintre cartile aflate pe listele altor respectabili oameni de cultura. Ca sa-i impace pe toti, de la o vreme au aparut liste "oficiale" de tipul "O suta de carti/filme/albume de citit/vazut/ascultat intr-o viata". Numai o suta!?
A treia axa a situarii in cultura este si mai pretentioasa, vizand sistematizarea. Fiecare carte - ni se spune - trebuie citita la timpul ei. Orice salt reprezinta nu doar o lipsa, ci si o sursa de confuzie: sunt putine sanse sa-l pricepi pe Gellu Naum daca nu l-ai citit si inteles pe Ion Barbu. In plus, "recuperarile" sunt superflue: o data ajuns - pe sarite - la Gellu Naum, e greu (si oarecum inutil) sa te intorci la Alecsandri. De aici, se impune de la sine al patrulea criteriu, cel mai nesuferit dintre toate: ce-ai citit nu are cum sa fie mai important decat ce-ai inteles. Cu ce ai ramas dupa lectura unei carti, ce poti spune despre ea, ce ganduri ti-a starnit? Or, in privinta aceasta lucrurile se complica rau de tot, caci nu de putine ori intalnim oameni mandri ca l-au parcurs integral pe Dostoievski, dar nu pot lega o idee despre el, ba - in unele cazuri - nu-si prea amintesc nici subiectele cartilor: "Ei!, eram tanar, a trecut mult timp de atunci, nu mai stiu... dar mi-a placu
