La inceputul lunii noiembrie a anului trecut, Editura Vellant ne-a asezat in fata Oglinda lumii. Este vorba despre un volum gandit de Julian Bell, o carte eleganta, impecabil "desenata" grafic si impresionanta ca dimensiuni: 596 de pagini si 372 de ilustratii, dintre care 267 color.
Un volum care se doreste o istorie a artei vazuta prin ochii unui pictor/scriitor care, intamplator, se situeaza intr-o ilustra ascendenta: tatal sau este Quentin Bell, artist si critic, biograf al lui John Ruskin si al Virginiei Woolf, iar bunicul - Clive Bell, unul dintre cele mai rasunatoare nume ale criticii de arta britanice, "campion" al postimpresionismului, membru al grupului Bloomsbury. Julian Bell scruteaza arta lumii incepand cu epoca picturilor rupestre si reuseste sa o aduca, prin oglindiri multiple, la pragul mileniului III, intr-o ampla si delectanta excursie ghidata, in care calauza este interesata nu de curente si de criteriile traditionale de stivuire a materiei, ci de operele de arta ca obiecte individuale (obligatoriu ilustrabile prin reproduceri), carora cauta sa le gaseasca elementele specifice, sa le defineasca misterul interior si sa le puna in relatie cu contextul cultural in care au fost create. Ceea ce da nota particulara a acestei colectii este faptul ca exponatele sunt cel mai adesea insolite. Atat ele, cat si comentariile ce le insotesc au o mare calitate: nu ne invata, in sens traditional, istoria artei, ci ne indeamna sa gandim, pe cont propriu, faptul artistic, ispitindu-ne sa reflectam arta prin propria subiectivitate. Este, in intentie, exact ceea ce a facut autorul in precedenta sa antologie, 500 de autoportrete - o insiruire de imagini lipsite de orice comentariu, care are pe coperta o oglinda unde, inevitabil, apare cel de-al 501-lea autoportret, cel al cititorului. Pentru ca, asa cum spunea Leonardo, "oglinda, inainte de orice - oglinda e
