Coboară spre port cu acel mers puţin caraghios al unui om care se grăbeşte la vale. Parcă ar călca pe arcuri. Poartă, ca de obicei, blugi, o cămaşă cadrilată, iar în picioare adidaşi albi, fără nici o pată de culoare. Ţine mîna stîngă pe jumătate înfiptă în buzunarul pantalonilor, în vreme ce dreapta pendulează pe lîngă corp. Priveşte în pămînt, lăsînd părul lung să-i invadeze cea mai mare parte din faţă. Din cînd în cînd ridică totuşi capul ca să-şi ia un reper. Atunci scutură pletele din ochi, cu o mişcare veche, şi are tendinţa să-şi umfle pieptul. Totul durează doar o secundă, după care apleacă din nou ochii spre pavajul Străzii Stefania, care face un ocol abia simţit şi coboară din ce în ce mai abrupt spre apele portului.
La 45 de ani, un metru optzeci şi 80 de kilograme, Paul Ruiz Estevez arată încă foarte tînăr. E brunet, are chipul pătrăţos, totuşi plăcut, iar mîinile parcă de măcelar ar putea avea o oarecare legătură cu meseria lui de bază, dar n-au cum să mărturisească pasiunea care l-a conascrat. Timiditatea lui, în schimb, rimează cumva cu imaginea pe care o au oamenii de rînd despre pictori: artişti izolaţi în turnuri de fildeş, închişi în liniştea atelierului, acolo unde nu intră decît apropiaţii. Cîţi pictori au devenit persoane publice, chiar în acest zbuciumat sfîrşit de secol XX? Un sclav al şevaletului invitat la un talk show, ţinînd un discurs în piaţă sau conducînd masele înfierbîntate ale unei revoluţii!
Sfioşenia lui Paul, însă, incapacitatea lui structurală de a-şi cere drepturile bătînd cu pumnul în masă, n-are nici o legătură cu arta. A fost aşa dintotdeauna, de pe vremea cînd nici nu visa să se apuce de pictură. E timid din naştere şi din educaţie.
De aici, între altele, nefericitul obicei de a merge cu ochii în pămînt. I s-a întîmplat de nenumărate ori să-şi încrucişeze drumul cu cel al unor cunoscuţi, pe care în felul ac
