Parisul (acestor Scrisori...) în viziunea deloc, deloc idealizată a poetului Dinu Flămând, Parisul "poeţilor meteci" în cu totul remarcabilul volum Viaţă de probă, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998:
"Parisul lui Milosz, pe vremea când centrul lumii era Parisul
spre care migrau din Carpaţi, de la Baltică şi din pustă
toţi insomniacii,
Paris al lui Sá-Carneiro, bordel de sinucigaşi,
Paris - spital pentru metisul Vallejo cel care
îşi încheia definitiv săptămânile joia,
Paris - liceu al lui Ion Pillat, cu gândul departe, la Pometeşti
şi la Adâncata,
al lui Tristan cel fără de ţară, Paris, şi al şiretului grec Elytis
aflat în drum spre sentimentul cristalului,
Paris primind pe obrazul stâng palma cehului Holan
cu reproşuri de laşitate ce aveau să se mai repete."
Rareori s-a întâmplat ca o poezie infuzată de cultură, de meditaţie intelectuală şi spirituală, să fie în aceeaşi măsură, sau încă şi mai mult, ca în cazul de faţă, brăzdată, "ridată" aş spune, de un profund şi amar sentiment existenţial. Rareori "lirismul" s-a constituit cu atâta gravitate, şi fără să se anuleze, din tot ce iniţial părea să-l contrazică, să-l refuze. La maturitate, din aparentă ne-poezie, din "jale", din absenţa totală a iluziilor, se întrupează adevărata poezie...
"Parisul exilului pentru exilatul la cub Paul Celan (...)
dat dispărut pe Rue de Longchamp într-o după-amiază
cu vin vărsat pe tăblia mesei de unde curge
un fir subţire, spre Sena, ca sângele..."
Dur, dur - şi superb ! O asociere de termeni antinomici - atât de în firea poetului. Trist de tot, îngrozitor uneori - şi totuşi admirabil de "frumos", adică de exact.
Cu Tristan "cel fără de ţară" (Tristan Tzara, desigur) şi cu exilatul "la cub" Paul Celan, prezenţa marilor p
