Poate că materia metaforică a poemului Fuga ar trebui mult redusă, ca să se �nchege la capătul lecturii o viziune unitară, fie ea şi despre nemulţumirea autorului faţă de haosul pe care-l resimte scriind. De ce să �nceapă poemul cu distihul aiuritor, ce nu are nici o logică �n restul textului? "Piane dezacordate aruncate �n aer/ de catapultele ochilor tăi" - nu ştii dacă versurile �i sunt adresate unei iubite dezastruoase ori lui Dumnezeu �nsuşi. Pentru că imediat �i urmează o strofă cuminte pe care te poţi baza, de o sinceritate a afirmaţiilor omeneşti pe care le citeşti cu �ncredere: "Mă retrag �n tranşee,/ spun Tatăl Nostru şi plâng,/ Sunt un ostaş cu frica lui Dumnezeu". Preţ de şase versuri mai departe �nsă, textul deraiază din una-n alta, �ntâi se revine la iubita a cărei pasiune aflăm că e "un ţipăt auzit prin pereţi" sau mai bine este "un tropot de cal cu trei picioare". Nu reuşim să intrăm �n rezonanţă cu noua viziune, că ni se oferă altă schimbare de decor: "Viaţa e un catalog �n care avem,/ �ncă de la naştere, note de repetenţi". Dezolantă situaţie, căci "Nu există loz norocos,/ totul se contabilizează �n ceruri". Resimţim un rău universal, un demiurg care-l urmăreşte cu ură pe bietul muritor halucinând fără scăpare dintr-un rău nemilos �ntr-altul." întotdeauna călcăm urma cea rea a altuia/ Resimţim, ca-ntr-un déja vu,/ păcatele noastre vechi de milenii." Şi iarăşi se revine la iubita dezastruoasă, care se presupune că ar fi cauza răului din lume: "Fluturele orb zvâcneşte ne�ncetat �ntre pulpele tale/ iar eu mă tai fâşii, ca pe un document compromiţător,/ �ncercând să dispar de la locul crimei". Poetul parcă se caină până la capăt, autodistrugându-se, până ce, �nzestrat cu o maşină de tocat hârtie apucă să-l roage pe Dumnezeu: "Doamne, te rog, nu mă citi!" Câtă superfluitate, domnule, poet,prietene! Cel care ştie numărul perilor capului nostru, Făcătorul a