Nu sunt critic de arta si nici macar arhitect. Sunt doar un citadin convins, iar uneori se intampla sa fiu un calator caruia ii place sa se plimbe si sa priveasca in jurul lui. Imi plac nu doar oamenii, ci si casele si statuile.
Mult timp am crezut ca acestea exprima spiritul orasului respectiv. Nu este insa totdeauna asa. Cel putin in estul Europei, am gasit trei orase - Bratislava, Bucuresti si Tartu (in indepartata Estonie) - unde spiritul statuilor nu se aseamana cu firea oamenilor care se plimba in jurul lor. In alte orase, privind statuile locului, am inteles multe din obsesiile locuitorilor, din problemele si fantasmele lor.
Printr-o ciudata alchimie, statuile, monumentele orasului preiau ceva din sufletul acestuia, tradandu-l privitorului fie direct dintr-o ochire sau dimpotriva, prin contrast. Imensul Vagin din fata Institutului de Microbiologie de la Universitatea din Tubingen, Furculita infipta in trotuar din Springfield, Missouri, sau Omul atarnat intr-o mana de o bara din Praga spun fiecare mult mai multe despre spiritul locului decat o simpla anecdota sculpturala cu aparente ludice sau frivole. Ca sa intelegi mesajul sculpturilor unui oras trebuie sa te plimbi in jurul lor, sa privesti la oamenii care trec pe acolo, sa asculti povestile lor, sa bei o cafea sau o bere la localul din imediata vecinatate. S-a intamplat sa fac acest lucru in universitarul Tartu estonian, in ravasita Pristina kosovara, in explozivul Kabul afgan (dintr-o masina blindata, purtand vesta, casca de protectie si pistol), in cosmopolitul Bruxelles belgian, in catolicul Oberammergau bavarez, in etnic-divizata Mitrovitza kosovara, in primitoarea Bratislava slovaca, in fragilul Skopje macedonean, in ex-habsburgicul Sarajevo bosniac, in solida si atat de britanica Londra si inevitabil, in balcanicul Bucuresti mioritic. Nu neaparat in aceasta ordine, dar in fiecare
