Cîte înghiţea cititorul român pînă în 1989 în calitate de colaborator secret cu autorii în pofida regimului! Scriai un roman prosticel, despletit epic sau cu personaje pe care le uita cititorul înainte de a închide cartea. Băgai înăuntru vreo şopârlă, două şi cartea devenea interesantă. Cine se pricepea la lucrături de acest fel avea două categorii de şopîrle. Una, mai vizibilă, de sacrificiu, despre care eventual povestea apoi prin tîrg, cum i-a fost ucisă de cenzură, iar cealaltă, discretă, încît era nevoie de multă bunăvoinţă din partea cititorului pentru a o recunoaşte ca atare. Cele mai sigure erau, la un moment dat, şopîrlele istorice, din care trăiau romanele lui Lăncrănjan. Scria omul despre România anilor 50 - se bucurau şi foştii deţinuţi politici, care îşi mai aduceau aminte de atmosfera acelor ani, se bucurau şi noii politruci ai culturii, care stăteau de veghe în lanul cu realizări ceauşiste. Şopîrlele lui Ion Lăncrănjan aveau şi ele coada tăiată, cel mai adesea: romancierul nu împingea realismul pînă acolo încît să se agaţe de sistem şi nici în reconstituirea epocii nu mergea prea departe cu fidelitatea.

Cînd a publicat Fănuş Neagu Îngerul a strigat s-a plîns că i-a desfigurat cenzura romanul. Vine 1989, Fănuş se urcă pe baricadele luptei cu Securitatea, cu o contribuţie să-i zic ortografică: cere să nu se mai scrie "Securitate" cu S, ci cu s, ca să le arătăm netrebnicilor cît îi dispreţuim. Cititorii săi mai vechi şi-au amintit de istoria cu desfigurarea Îngerului şi au aşteptat apariţia ediţiei necenzurate. Ori că a pierdut romancierul paginile eliminate de cenzură, ori că acestea n-au existat - Îngerul a rămas la fel, cu bune şi cu rele, iar cine încearcă să-l recitească descoperă acolo suficiente motive să ducă lectura pînă la capăt. Pe mine, cel puţin, m-a interesat mai mult lumea pe care o povesteşte cu talent Fănuş, cel de dinainte de "met