Nu stiu care va fi fost, la nasterea sa, statutul dansului, arta cel putin la fel de veche ca si teatrul si, la fel ca si acesta, posesoare de muza proprie in panteonul elin; cert este ca, in timp, mestesugul expresiei corporale si-a pierdut, cu incetul, din anvergura asa-zicand sociala, ajungand sa fie socotit, printre artele scenei, un fel de mezin tolerat. Institutii specializate exclusiv in dans sunt destul de putine, trupele de profil nu au, in general, sediu propriu, ba chiar (daca va puteti imagina!) nici critici de dans nu exista prea multi pe lume.
Situatia nu s-a imbunatatit simtitor nici macar in ultimii ani, care au vazut instaurandu-se (definitiv?) dominatia imaginii asupra cuvantului. Nasterea hibridului botezat teatru-dans, asupra fizionomiei si caracteristicilor caruia teoreticienii inca nu au ajuns la un acord final, ca sa spun asa, i-a acordat dansului drept de libera trecere prin domeniile rudei sale mai bogate si mai "nobile", dar i-a stabilit, totodata, un loc subaltern in relatia cu aceasta: teatrul foloseste intens dansul, ca pe un element subinteles al faimosului sau sincretism, dar uita, de regula, sa-i multumeasca pentru contributia lui cruciala, adesea, la impactul asupra publicului.
Ca lucrurile pot sta si altfel am avut ocazia sa constat nu demult, participand la o reuniune intitulata International Exposure 2007, care s-a desfasurat, la inceputul lunii decembrie, la Tel Aviv. Internationala a fost, la aceasta "platforma", cum zic specialistii, initiata si gazduita de Suzanne Dellal Centre din ex-capitala israeliana, doar asistenta, alcatuita din directori de festivaluri, coregrafi, dansatori si ziaristi din peste 30 de tari, caci "produsele" expuse au fost exclusiv locale - si modul cum organizatorii au stiut sa arate si sa "vanda" aceasta marfa exceptionala ar putea servi drept exemplu oricui, iar subiectul ar merit