E un obicei ca, de 15 ianuarie, să ne amintim de Eminescu. Şi, implicit, de ideea de cultură şi limbă română. Ţintuit la pat de-o gripă enervantă, scârbit de ceea ce se întâmplă la televiziuni - unde au fost scoasă la raport aproape întreaga nouă clasă a demagogiei, minciunii şi ticăloşiei din politică şi presă -, singura mea legătură cu lumea a fost radioul. Mai precis, Radio România Actualităţi. M-am fixat pe acest post pentru că el reprezintă, într-un fel, o "Românie oficială", adresându-se celui mai mare număr de ascultători. N-a fost deloc rău ceea ce am auzit - cel puţin în domeniul cultural. De la specia pe care-o credeam demult apusă a teatrului radiofonic, la dezbateri despre starea limbii române, la consemnarea unor evenimente culturale româneşti din ţară şi străinătate, la recitări ale poeziilor lui Eminescu, în înregistrări pe care le-am putea numi "istorice", am avut ce asculta.
În paralel, am constatat că începutul de an e marcat de demararea, ca din puşcă, a protestelor şi doleanţelor sindicale. De data aceasta, primii care-au ieşit din amorţeala zilelor de sărbătoare au fost profesorii. Nici nu e de mirare: dacă a existat în România postdecembristă o clasă batjocorită fără milă, umilită, împinsă cu cinism în cotloanele mizeriei sociale şi morale, aceea a fost cu siguranţă a profesorimii. Nu mai reiau amănuntele ştiute de-o lume întreagă, dar salut dârzenia de ultimă oră a dascălilor, hotărâţi în fine să nu mai cedeze în faţa nesimţirii şi cinismului guvernanţilor.
Sunt semne că, de data aceasta, puterea va deschide, cât de cât, baierele pungii ţinute cu gelozie la cingătoare. Dar oricât de generoşi vor fi, tot nu vor acoperi imensul hău din urmă. Ce s-a pierdut, nu se va mai recupera în vecii-vecilor. Între altele, am pierdut - şi pierdem cu fiecare zi - tocmai instrumentul inefabil care ne ţine împreună: limba română. Cum să avem o socie
