Curat constituţional! Muzica! Muzica!
Ghiţă Pristanda
uzica este aceea care ne gîdilă urechile într-un mod plăcut. Aşa o defineşte Marius Chicoş Rostogan. El şi interpretează plin de mîndrie "La Zolfărino ghe vale". Elogiul bătăliei de la Solferino (24 iunie 1859), în care trupele lui Franz-Iozef au fost memorabil bătute, e firesc, chiar după cîteva decenii, la un fost supus chezaro-crăiesc. Are, desigur, răfuielile lui cu imperiul austriac, devenit austro-ungar la 1867. Imensitatea forţelor militare implicate la Solferino trebuie să fi contat şi ea pentru Rostogan.
Alte personaje ale literaturii noastre simt de asemeni o atracţie pentru muzica marţială. La beţia de la parastas, Gaiţele lui Kiriţescu şi rudele lor cîntă o reminescenţă a Războiului de Independenţă: Ferentarul mîndru şi frumos ca crinul/ Cînd pe mal se-arată tremură Vidinul. Înmormîntările urbei se fac pe muzică de fanfară militară.
Moş Teacă mărşăluieşte alături de trupă încă înainte de a împlini 15 ani şi ca jucării pretinde un tambur major. Ajuns căpitan, cere gorniştilor să cînte scurt. Compune el însuşi marşuri şi respinge ideea unui recrut că adunarea ar fi şi o operaţie matematică: - Adunarea se cîntă, boule!
Sergenţii şi locotenenţii lui Bacalbaşa fredonează marşuri care glorifică frumuseţea vieţii ostăşeşti. Locotenent de rezervă, învăţătorul Toderici îşi mînă trupa de "premilitari" la instrucţie pe un marş cu versuri optimiste în metru popular: Vesel timpul primăverii, vesel sînt şi eu... În schimb, legionarii din Bietul Ioanide mărşăluiesc pe cîntece cu text absurd înainte de a fi sinistru: Strigăm în ciuda sorţii:/ "Să ne trăiască morţii".
Uneori însă, chiar militarii, care cunosc în materie de muzică, precum Moş Teacă, aproape doar semnalele codificate ale gorniştilor, trec la alte melodii. La un chef în cazarmă, ei pun să le cînte un recrut ţigan
