Cum a fost posibil? se întreabă voci avizate sau doar inocente din spaţiul nostru public, referindu-se la zecile de ani în care România a fost modelată (malformată) de un regim totalitar. Iar întrebarea respectivă exprimă, pentru mine, o dublă curiozitate. Mai întâi: cum a fost posibil ca milioane de oameni să accepte, cu aplauze entuziaste ori cu murmure en aparté, indicaţiile preţioase ale unor analfabeţi şi semidocţi, ajunşi în vârful piramidei printr-o logică a contraselecţiei? Cum se explică - altfel decât printr-o componentă a specificului naţional, adaptabilitatea - înmulţirea vertiginoasă a comuniştilor, într-o progresie nemaiîntâlnită în tot Estul Europei? În al doilea rând: cum se face totuşi că în aceste condiţii de lagăr socialist, modificate numai prin substituirea internaţionalismului sovietic de naţionalismul ceauşist, s-a putut dezvolta o cultură şi, în cadrul ei, o literatură viabilă? Nu este paradoxală o astfel de rezistenţă, prin cultură, într-un spaţiu în care (spre deosebire de unguri, de cehoslovaci, de polonezi) nu s-a articulat o reacţie colectivă împotriva "ocupantului intern"?
Această problematică nu are cum să nu intereseze, ea fiind practic întreţesută cu existenţa şi avatarurile mai multor generaţii. Cei care erau tineri în decembrie 1947 şi au intrat în regimul comunist ca într-un cavou larg deschis. Cei născuţi în prima fază a socialismului de stat şi care au înregistrat, în timp, diferenţele de temperatură şi rupturile de nivel. În fine, cei care au apărut în schemă în anii Epocii de Aur şi erau încă tineri (sau chiar copii) în decembrie 1989, la ieşirea... din cavou. Pentru unii, ca şi pentru alţii, lectura cărţii lui Dumitru }epeneag, Un român la Paris, mi se pare obligatorie. Amplul şi substanţialul jurnal, aflat la a treia ediţie (prima a apărut la Editura Dacia, în 1993), include un "capitol" inedit, cu însemnă
