- Misca mai repede, curata, pute, spuse orbul, si in aceeasi clipa sari din pat. Mare, carne multa, oase grele, abia rostogolindu-se din asternut. Odata ajuns jos insa, miscandu-se cu o neasteptata "nepotrivita" energie. Mobil, rapid, fara ezitari. Geamatul, scartaitul dusumelei vechi de scandura de brad, usorul zanganit al cercevelei. Odaia orbului era sub o streasina, se pronunta ca un mic pavilion sau, mai degraba, o lucarna foarte mare, gandita ca un poliedru, deformata apoi de trecerea timpului, de fapt, acum, un fel de cusca deasupra micii terase de la mezanin. Orbul se opri in fata unei oglinzi ovale, patate de rugina, fixata intr-o rama de lemn lucrata cu dalta, lat, gros, afumat, atarnata deasupra unei mese inalte si inguste acoperite cu o placa subtire de alabastru ciobita pe margini, crapata parca de un fulger in doua, partile fiind din loc in loc lipite cu miez de paine. Tot ce se vedea in aceasta oglinda parea ca se pierde intr-un tunel. Orbul isi apropie mult fata de oglinda, cristalul chiar se aburi in dreptul gurii omului. Incet, cu nenumarate precautii, ca si cum ar fi avut de ocolit obstacole complicate, dar mereu cu o siguranta deplina, el se intoarse trei pasi mari. Ajunse la fereastra. O deschise, amandoua canaturile odata, smulse cu violenta si in aceeasi clipa oprite lent, lipite de perete. In linistea diminetii, fosnetul plopilor, ciripitul agitat si dezordonat al vrabiilor, aerul fierbinte dar nu inabusitor, mirosurile, miscarea prezenta in tot ce il inconjura, vibratiile sonore il facura pe orb sa se aplece mult in afara peste pervaz. Intinse mana, dar nu reusi sa ajunga la frunza plopului, cu toate ca, iata, crengaraia asta inverzita (ce miros, ce miros) fosnea chiar in urechea lui.
- Iar ai spurcat cearceaful, spuse femeia, lovi-te-ar damblaua, sifiliticule, cu mustele tale cu tot...
- Ha, ha, rase el, ce ti-am spus eu as
