Zăpada la români

În ţările normale, prima ninsoare e mai curînd o bucurie. Există, e adevărat, şi situaţii speciale, cînd zăpada supraabundentă e născătoare de criză. Sau cînd ninge în locuri unde nu ninge decît rar sau niciodată. La noi însă, deşi ninsoarea ar trebui să fie, două-trei luni pe an, la ea acasă, e destul să fulguiască o zi ca să intrăm în derivă. Ştim că o să ningă, ştim şi că, în fiecare an, iarna ne găseşte nepregătiţi, şi totuşi sîntem, în fiecare an, nepregătiţi: perplecşi şi paralizaţi. Sîntem victimele unui soi de Alzheimer administrativ: uităm candid ce s-a întîmplat cu un an în urmă. Pentru toată lumea din partea neromânească a planetei, ninsoarea e, la începutul iernii, orizontul unei aşteptări nerăbdătoare. Pentru români, ea e o aiuritoare surpriză, o descoperire absolută, o experienţă fără precedent. Cu alte cuvinte, românii par să se creadă la tropice sau măcar în California. Contemplă zăpada cu ochiul proaspăt şi inocent. Ca pe ceva exotic. Misterios. Explicaţiile "forurilor responsabile" nu sînt lipsite de un anumit farmec: "N-am început deszăpezirea pentru că, fiind viscol, am fi lucrat degeaba. Viscolul pune totul la loc". Pe baza unei logici triviale, ai spune că, totuşi, e mai uşor să înlături zăpada reaşezată de viscol, decît toată zăpada, de dinainte, din timpul şi de după viscol. Dar experţii autohtoni sînt de altă părere: momentul optim pentru deszăpezire este o frumoasă zi de vară, cu cer senin, fără vînt şi cu mare vizibilitate. Orice pretenţii care nu iau în seamă această axiomă sînt deplasate, nerezonabile, neînţelegătoare. Popor necivilizat. Incapabil să înţeleagă că iarna nu-i ca vara. Şi pornit, în plus, să umble mereu încoace şi-ncolo, să meargă la slujbă, să plece sau să vină din vacanţă. N-are decît să evite gările, aeroporturile şi staţiile de autobuz. Şi să nu mai locuiască pe străzi secundare. Şi să nu tot c