Într-un excelent şi, tocmai de aceea, frustrant de scurt interviu pe care dl Emil Hurezeanu l-a luat recent dlui Henry Kissinger, legendarul american a vorbit despre România ca despre un loc al speranţei, dar şi despre limite. E drept, răspunzînd unor întrebări diferite. Mai precis, fostul secretar de stat a spus că lupta cu limitele ţine, în fond, de arta omului de stat. Mai întîi, trebuie să le cunoască. E vorba, deopotrivă, de limitele sale personale, politice şi intelectuale, dar şi de limitele puterii ţării sale, dacă ne referim la politica externă. Adecvarea la limite nu înseamnă că omul de stat trebuie să opereze, cuminte, în interiorul lor. Ar fi un om de stat mediocru. Evident, nici o atitudine extravagantă, mult dincolo de ceea ce poţi, nu e recomandabilă. Ar fi un om de stat lipsit de credibilitate în plan internaţional şi nesăbuit în plan intern. Aşadar, omul de stat trebuie să provoace limitele, să joace subtil un pic dincolo de ele. Îndrăzneala - condiţie esenţială pentru succesul unui om de stat - trebuie să se consume la doar doi paşi dincolo de limite. Nu există o reţetă pentru asta, nu există şcoli în care să înveţi subtila artă de a juca util şi prudent dincolo de limite. În fond, e o artă. Şi cine sîntem noi să ne îndoim că artă este, dacă o spune chiar zeul realismului american?

Este evident că România de astăzi este o ţară plină de speranţe. Pot fi, desigur, speranţe deşarte. Pot fi speranţe împlinite. Istoria noastră abundă în primele şi notează doar cîteva din a doua categorie. Dar nimic din ceea ce ni se întîmplă astăzi nu are precedent istoric. Apartenenţa la o Uniune Europeană care, cel puţin în privinţa politicii externe şi de securitate, se construieşte nu doar sub ochii noştri, ci împreună cu noi, marchează o diferenţă enormă faţă de tot ceea ce ştim. Vremea speranţelor este şi vremea îndrăznelii. Adică, vremea luptei cu limit