Abia întors din Kenya, unde am fost observator al Uniunii Europene la alegerile locale, parlamentare şi prezidenţiale (din păcate, regulile europene spun că nu pot să comentez ce am văzut), am fost invitat la o analiză a şanselor PSD de a câştiga alegerile locale în Bucureşti, Bacău, Timişoara, Cluj şi Craiova, oraşe mari unde se pare că social-democraţii au probabilităţi mici. Dezbaterea a fost foarte animată, m-a ţinut pe scaun aproape patru ore – pe mine, cel care nu sunt capabil să rezist la o şedinţă mai mult de 30 de minute... Şi plină de învăţăminte, cel puţin pentru cineva care are ceva experienţă în acest domeniu. Ca de obicei, la asemenea întâlniri se confruntă două şcoli de gândire. În lipsă de ceva mai bun, le voi numi Şcoala ofertei şi Şcoala agendei publice. Şcoala ofertei spune că pentru a fi ales într-o comunitate locală (fie ea comună sau naţiune), sub votul uninominal, trebuie să ai o ofertă detaliată, pentru fiecare segment socio-profesional, în aşa fel încât fiecare votant potenţial să găsească un răspuns atrăgător în candidatura ta. Dacă ai o ofertă completă şi detaliată, ceea ce trebuie efectiv să faci este să construieşti credibilitate pentru candidat, respectiv votanţii potenţiali să fie convinşi că ai soluţii pentru fiecare şi că poţi să le duci la îndeplinire. Cu alte cuvinte, Şoala ofertei pune accentul pe imaginea candidatului şi pe promovarea lui ca un om cu idei, capabil să ducă la îndeplinire ce îşi propune. Consecinţa practică este că se investesc bugete consistente în promovarea unei persoane, care se înfruntă cu ceilalţi candidaţi pe baze individuale. Şcoala agendei publice este exact contrariul „ofertei“. Accentul cade pe o idee, uşor de înţeles şi uşor de comunicat, nu pe un tom gros de promisiuni electorale care constituie oferta. Locuitorii unei comunităţi au anumite probleme prioritare pe care le vor rezolvate de către politici