2008 începe cu viscole româneşti şi telejurnale care transmit obişnuita doză de violenţă din zonele fierbinţi, cărora li se adaugă acum Pakistanul. Că 2007 nu a înlesnit ameliorarea coabitării dintre români e clar, din păcate, pentru oricine. Demoralizarea colectivă e certă şi, pentru moment, intratabilă. Trăim încă disparat, departe de binele comun. Autismul şi solitudinea par să fi contaminat elitele noastre, aşa risipite cum sînt. Speranţa se leagă încă de noul Patriarh, Prea Fericitul Daniel, care ar putea însănătoşi, odată cu Biserica, bolnava majoritate naţională. Ce poate face însă un singur om? Nu prea multe, mai cu seamă în actuala "lume ortodoxă", ale cărei date recente descurajează orice triumfalism.
Ştim cu toţii că Ortodoxia ocupă locul de naştere al religiei creştine, Orientul Apropiat. "Dreapta credinţă" şi-a extras din proximitatea sursei atît forţa spirituală, cît şi strălucirea sacră, cel puţin pînă la 1453. De atunci, expansiunea islamică şi turcocraţia au sufocat gloria Bizanţului, transferîndu-i moştenirea spre Rusia şi Balcani. La începutul secolului XXI, situaţia minorităţilor creştine rămase totuşi în perimetrul originar al Evangheliei se degradează dramatic. Harta puterii simbolice a creştinismului răsăritean şi-a păstrat formal configuraţia din primul mileniu (Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim), însă realitatea de pe teren e jalnică. Pericolul dispariţiei ameninţă deopotrivă comunităţile de origine greco-bizantină şi pe acelea de rit armean, copt, sirian etc. La Ierusalim - centru iradiant - trăiesc doar cîteva mii de ortodocşi, în timp ce scaunul de Antiohia (deplasat la Damasc) numără mai mulţi credincioşi în diaspora americană decît "acasă". Dacă în anii 1920 existau încă vreo 300.000 de greci ortodocşi în Turcia, azi ei sînt de o sută de ori mai puţini. Patriarhia Ecumenică nu mai are dreptul de a-şi forma viit
