Un om politic de vîrf din România spunea odată că tot ceea ce i se întîmplă bun acestei ţări vine tîrziu şi la presiune externă. Aşa şi cu aderarea la Uniunea Europeană. România s-a văzut intrată în familie la doi ani şi jumătate după aderarea fostelor ţări comuniste din Europa Centrală şi a republicilor baltice, cu o fracţiune de secundă înainte de ferecarea uşilor, nu se ştie pentru cît timp. Şi a reuşit să-şi atingă obiectivul în urma presiunilor adesea infernale pe care autorităţile de la Bruxelles le-au făcut asupra clasei politice de la Bucureşti. Cîţiva dintre tehnicienii care au dus greul negocierilor de aderare spun şi azi poveşti de-a dreptul incredibile despre rezistenţa acerbă la reforme din interiorul zonei politice. Tot ei ştiu şi cum au fost convinşi baronii centrali şi locali să accepte totuşi introducerea măsurilor de transparenţă, concurenţă şi reformare a justiţiei: adesea prin bătut cu pumnul în masă, de prea multe ori cu promisiunea unor compensaţii ulterioare, sub diferite forme. Aceiaşi tehnicieni povestesc şi despre felul în care Bruxelles-ul înţelegea să ţină mereu România în priză. "Cînd bulgarii erau chemaţi la evaluări şi raportau atingerea unor obiective erau felicitaţi, după care li se cerea să treacă urgent la măsurile următoare. Cînd noi explicam ce am realizat, ni se răspundea: ŤFoarte bine, trimitem o echipă să verificăm»" - afirmă un diplomat român.

Adevărul este că, de 17 ani, România s-a aflat în situaţia de a urmări o "foaie de parcurs" fabricată în Ocident. Şi tocmai pentru că provenea de acolo, populaţia i-a acordat încredere, iar politicienii nu au avut prea mult spaţiu de manevră. Dorinţa românilor de a se vedea ieşiţi din "zona gri" şi racordaţi la spaţiul occidental al bunăstării a fost atît de mare, încît nici o politică în contra acestui curent nu putea avea sorţi de izbîndă, decît cel mult parţial şi pe terme