Ce-i face pe români să se îmbulzească iar la uşile administraţiei financiare pentru a da statului bani (impozitul pe locuinţă)? Ce a determinat-o pe Benazir Bhutto să se întoarcă în Pakistan şi să rămână acolo, în ciuda ameninţărilor cu moartea pe care le-a tot primit până când s-au împlinit? Dar pe Lisbeth, o tânără daneză, să aleagă, din toată lumea, tocmai Cetatea Banilor pentru trei zile de vacanţă, la mijloc de săptămână hibernală, când bătrânii dau dovadă de bun-simţ („Ţi-e şi jenă de gropari să mori pe vremea asta!“, zice octogenarul domn Costel), studenţii se pregătesc de sesiune, iar profii din Universitatea craioveană de alegeri? Ce l-a făcut pe şoferul de taxi să o ducă gratuit la destinaţie, în ziua când ea se rătăcise, şi de unde a răsărit întâlnirea cu Purcărete, Cerasela şi Cornişteanu, pe care i-o fi uimit cerându-le autografe?

„Prafurile“, mi-ar spune doamna Vali. „Sunt nişte prafuri în aer…“, ar zâmbi, lăsându-mă să cred că ele (influenţează e puţin spus) hotărăsc totul.

2008, an cu Summit NATO pe Dâmboviţa, cu alegeri la noi şi în SUA, an în care mulţi români încep să contribuie la un fond de pensii privat, a pornit anost: preşedintele şi premierul, care anul trecut pe vremea asta sărbătoreau aderarea ţării noastre la UE acuzându-se reciproc de relaţii cu oligarhii, nu se pun de acord dacă Norica Nicolai e bună de ministru de justiţie. De parcă, în ţara viciilor de procedură, acest lucru are vreo importanţă pentru liberalul Morega, cu numeroase dosare pe rol, sau pentru lidera femeilor social-democrate din Dolj, Lili Schutz, acuzată pentru o fraudă de peste cinci milioane de euro şi apărată de Geoană: „Atac politic!“. Şeful PSD ne lasă deplina libertate să presupunem cine e adversarul care o atacă politic, în vremuri când multe alte lucruri se află „între pârgă şi răscopt“, cum spune mătuşa mea despre ceva nu tocmai precis.

Anul a î