Deşi au trecut şi Boboteaza, şi Sfîntul Ion, mie mi-a rămas gîndul tot la ziua de întîi ianuarie. Prima şi poate cea mai ciudată zi din an, cînd toate sînt pe dos pentru mai toată lumea. O zi amorţită de somn în prima parte, mahmură şi fără poftă de mîncare pe la prînz şi care se umple treptat de chef către seară, după noaptea în care, vrei, nu vrei, trebuie să petreci, să mănînci, să bei şi să te bucuri văzînd cum pocnesc artificiile pe cer. Că vrei sau nu, trebuie să-ţi aminteşti şi că a mai trecut un an din viaţa ta şi a celor dragi. De aceea, probabil, e bine ca petrecerea să fie cît mai zgomotoasă, pentru a învinge prin scandal depresia provocată de conştientizarea trecerii timpului. Şi cică trebuie alungate şi duhurile rele ale anului depăşit (cu şampanie şi tiribombe). Îmi vine în minte imaginea lui moş Gheorghe care ducea în după-amiaza de întîi turiştii prin sat, cu sania lui trasă de vijelioasa Isabela, învîrtind biciul în mînă şi salutîndu-i de la distanţă pe toţi cei pe care-i vedea îmbrăcaţi în haine de oraş: Anu Nou, Anu Nou, p.... mea în c... tăăău! Lumea nu prea înţelegea ce spune şi se simţea obligată să-i răspundă prin fluturări de mînă şi urări de la mulţi ani strigate peste dealuri şi văi, spre amuzamentul copios al pasagerilor din sania moşului, care treceau de la unul la altul o sticlă de ţuică. Fiindcă la ţară, de Sărbători, toată lumea e de acord: gustul ţuicii îl bate pe cel de coniac sau de whisky. Şi chiar ne-am bătut în ţuici, care-i mai bună: de Bordeni sau de Văleni. La ele se adăuga cu mare succes un rachiu de gutui de culoare uşor oliv, vechi de 20 de ani, care luneca rotund pe gît. Dar după ce ne-am trezit, pe întîi la prînz, ne-am dus pe jos în satul vecin, acolo unde aveam maşinile, să mai luăm nişte CD-uri din torpedo, să mai împrospătăm muzica de peste noapte. Vreo opt kilometri cu tot cu întorsul, prin zăpadă mare, pentru un