Naşterea lui Hristos este, prin excelenţă, un eveniment teologic împrejmuit de taină şi paradox. Taina întotdeauna inaugurează paradoxul, ambele fiind prinse în copcia uimirii şi a minunării. Taina şi paradoxul capătă viaţă doar în uimire şi minunare. Întruparea cuprinde în sine această uimire şi această minunare. E o taină cum Fiul lui Dumnezeu se înomeneşte, "sfîşie" Cerurile şi vine să-şi asume condiţia precară şi efemeră de om. Mintea greu poate accede la un asemenea mister, care poate deveni sondabil - în măsura capacităţilor şi limitărilor umane - doar prin credinţă.
De obicei, sîntem familiarizaţi cu un Dumnezeu învăluit, înfăşurat doar în ceea ce generic numim spirit. Coborîrea Lui în materialitate ne descumpăneşte. Răstoarnă schemele noastre mentale, culturale şi, de ce nu, religioase. Impulsul logicii umane ar spune: materia este materie şi spiritul este spirit. Odată cu evenimentul Naşterii lui Dumnezeu existenţa capătă o altă direcţie. Spiritul e pătruns de materie şi materia de spirit. E ceea ce frumos se numeşte, în limbaj teologic, taina divino-umanităţii, taina cerului şi a pămîntului. Dumnezeu se face om, adică materie, ca acesta (omul) să se smulgă din carcera strîmtă a materialismului, pentru a ajunge materie spiritualizată, materialitate. Materia este, realmente, spiritualizată. Naşterea lui Hristos imprimă la modul ontologic în materie mai mult spirit, mai multă dragoste şi mai multă lumină. Ce taină uimitoare! Materia devine spirit şi spiritul materie, fără ca spiritul să-şi piardă caracterul de spirit şi materia, de materie. Minunat paradox!
Faptul că Necreatul devine creat se supune sensibilului; că Ipostasul Fiului se face om (nu ia doar formă de om - antropomorfism), adică intră în lumea relativului; că se instaurează, cel puţin din punct de vedere obiectiv, împărăţia dragostei şi a părtăşiei comunionale cu Treimea şi cu oam
