Disparitia simtului ridicolului e cea mai veche boala a vietii noastre publice. La o suta de ani dupa Caragiale, lumea politica romaneasca e minata de acelasi instinct gros ca un odgon si rasucit ca un snur de martisor: suprimarea ridicolului.

Nici o impostura si nici o minciuna n-au voie sa se infatiseze nude, spre a cadea o data cu purtatorii lor. Nimic nu e ce pare si nimic nu trebuie sa fie limpede, de la un cap la altul sau mai mult de zece minute. Tragediile se ieftinesc din prima clipa. Seriozitatea trimite la ospiciu. Facerea de bine - in mormint. Altfel, principiile se descurca binisor, traind in chiria nemernicilor. Fireste, nu avem Panteon, caci nu lasam nici o reputatie nepatata si ridicam statui trepadusilor ageri.

Scandalul Nicolai sau, altfel zis, impotrivirea eroica a prim-ministrului in apararea Doamnei de la Justitie, este exact ce nu pare. Mai intii, o lamurire, in folosul doamnelor feministe. O femeie rastignita pentru ca e femeie? O femeie, da, pentru ca Norica Nicolai era la fel de femeie si in 1987, cind a uitat sa fie, macar un pic, doamna, dar a izbutit sa fie tovarasa a mirlaniei judecatoresti. A falsificat Securitatea dosarul profesional al tovarasei Nicolai? De ce n-a spus nimic, pina acum, doamna Nicolai?

E de crezut ca, in 1991, tot Securitatea a pus-o sa umble cu cizmele prin instanta, iar zece ani mai tirziu, aceeasi Securitate si-a adus nepoata in Senat si a lasat-o sa voteze.

Problema nu e consistenta morala si, deci, profesionala, a magistratului Norica. Asta e usor de masurat. Primul-ministru nu trebuia decit sa citeasca hirtiile aferente. Problema e alta: de ce o apara primul-ministru cu sirg otelit pe Norica Nicolai? Spectacolul are o tusa greco-eroico-elenica. Razboiul e cumplit si retragerea interzisa pentru ca, pare-se, asa mor barbatii puternici: aparind adevarul intrupat in frag