Timorate de spectrul ramanerii in urma, universitatile din Romania – si, urmarindu-le de aproape, si mass-media – se inchina astazi unui nou zeu. Numele lui este ISI. Sa publici intr-un periodic stiintific ISI a devenit miza tuturor bataliilor, iar daca i-ar trece cuiva prin minte sa dea din umeri la invocarea acestei sigle, fie ca ar fi profesor cu vechi stagii prin aule, fie ca ar fi un biet asistent, s-ar descalifica in ochii multora. Noua zeitate a urcat pe soclu in conditiile in care, izolata vreme de un deceniu, rupta de productia stiintifica performanta a lumii, deposedata de vechile abonamente si urmarita pentru contactele sale directe in exterior, Romania lui Ceausescu a furnizat urmasei sale, Romania de dupa Ceausescu, complexul decuplarii culturale majore. Este de inteles aceasta teribila spaima, mai ales cand te gandesti la prima noastra decuplare de Occident, prin secolul al XVI-lea, cand, incet, dar sigur, tarile romane au intrat tot mai mult sub dominatia otomana incheiata de nici un secol si jumatate. Fundamentalismul islamic nu a fost cel mai fericit ancadrament pentru dezvoltarea cunoasterii romanesti, iar cooperarea bizara dintre un savant turc nelinistit si un prizonier venetian, in Istanbulul secolului al XVIII-lea, evocata intr-un roman de Orhan Pamuk ramane, din pacate, o simpla fictiune bine scrisa.
Cu toate acestea, astazi, goana dupa calificare in topurile universitatilor performante – legitima in sine, ca oricare alta competitie – risca sa conduca la excese pernicioase. Primul dintre ele, destul de grav, este dispretuirea, in mediile specializate, a oricaror contributii stiintifice publicate in alte publicatii decat cele cotate ISI. Nu mai conteaza prea mult daca efortul creativ al savantului ce semneaza textul a condus la o reusita. Daca nu apari unde trebuie, in compania cui trebuie, punctajul acordat va fi mediocru sau s
