Să privim partea plină a paharului: nominalizarea Noricăi Nicolai pentru portofoliul de ministru al justiţiei are şi efecte pozitive.
Până la Norica Nicolai, miniştrii - competenţi, incompetenţi, morali, imorali - erau ca virozele de primăvară, inevitabili. Cineva propunea, altcineva numea şi aveam ministru. Această mecanică infernală a adus în guvernele României, în cei 17 ani de tranziţie, caricaturi de miniştri cărora li se pretindea doar să fie membri de nădejde ai partidului la guvernare şi, facultativ, să cunoască domeniul sau măcar adresa instituţiei.
Ultimul din această categorie, ministru de două ori cu voia PNŢCD şi PNL, Decebal Traian Remeş. Singura condiţie legală pentru a fi membru al executivului este, în România, să nu fi suferit niciodată vreo condamnare, criteriu pe care l-ar putea îndeplini liniştiţi, dacă ar mai trăi, şi Adolf Hitler, şi Iosif Visarionovici Stalin.
Evident că din punct de vedere legal şi Norica Nicolai, fost administrator la una dintre firmele cercetatului penal Dinu Patriciu, fost procuror cu pete la dosarul profesional şi adversar al reformelor europene în justiţie, corespunde postului. Dacă nu ar fi existat Norica Nicolai, decizia Curţii Constituţionale referitoare la Adrian Cioroianu, îngropată de evenimente mai importante ca referendumurile şi euroalegerile, ar fi rămas literatură de sertar.
Documentul stabileşte fără echivoc că un candidat trebuie supus de către parlament sau de către preşedinte unei evaluări morale şi profesionale. Şi că numirea nu este un gest formal, ci rezultatul unui proces de deliberare în care este implicat şi şeful statului. Potrivit Curţii Constituţionale „pregătirea generală, pregătirea în specialitatea domeniului, experienţa în materie, instruirea şi aptitudinile pentru funcţie, reputaţia neştirbită şi moralitatea“ sunt „condiţiile necesare şi ind
