De 15 ianuarie trebuie să ai o idee nouă despre Eminescu, sau să-ţi aminteşti despre un subiect suficient de vechi, încît să pară nou şi să-l scrii, de ziua poetului. Azi, a fost prima oară cînd m-am gîndit la jurnalistul Eminescu încercînd să-l aduc în cea mai strictă contemporaneitate, cu toate datele sale de editorialist şi factotum de la „Timpul”. Adică să zicem că îl luăm pe Eminescu din timpul său, îl aducem la zi cu informaţia şi îi cerem să scrie un editorial pentru mîine. Cei care au citit gazetăria lui ştiu că scria şi pe teme politice şi pe teme economice sau sociale. Poetul avea uşă deschisă la Curte, prin Carmen Sylva, regina literată care semna cu acest pseudonim, avea amiciţii tot mai suspuse în lumea politică, iar atunci cînd a murit în sanatoriul doctorului Şuţu, pe str. Plantelor din Bucureşti, i-au regretat dispariţia chiar şi liberalii, cei mai atacaţi de el. Pe atunci, ar fi cazul s-o spunem, antisemitismul lui, care a existat, n-avea nici o legătură cu antisemitismul autohton din secolul 20, fiindcă nu mi-l imaginez pe naţionalistul Eminescu devenind un complice la oprimarea semenilor săi, pe criterii etnice. În logica sa, poetul, ca apărător al românilor oprimaţi, cu siguranţă că ar fi refuzat să se alăture celor care voiau să-i oprime pe evrei, din motive etnice. Conservatorul economic şi politic avea o nobleţe care l-ar fi împiedicat să achieseze, ca să zic aşa, la ideile antisemite de la mijlocul secolului trecut ori să-i dea binecuvîntarea lui Nae Ionescu pentru celebra sa prefaţă la romanul lui Sebastian „De două mii de ani”. Dacă încercăm o translatare a sa azi, admiţînd că ar fi cunoscut şi trăit toată istoria României începînd din anul morţii sale şi pînă în data de 14 ianuarie 2008, mă întreb ce ar fi scris pentru mîine Eminescu, ca editorialist de cotidian? Dar asta nu în condiţiile în care azi s-ar fi reapucat de scris, ci ca şi cum