Pentru ca am constatat ca majoritatea povestirilor de la rubrica "Din lumea necuvantatoarelor" pe care le publicati au un final trist, care imi strange inima, m-am hotarat sa va trimit povestea cu happy-end a unuia dintre membrii familiei noastre.
O zi fierbinte de august era pe sfarsite si asa arata totul si afara. Dogoarea amiezii toropise si uscase mica gradinita din fata blocului.
Dupa un concediu petrecut in racoarea muntelui, nu aveam curaj sa ies decat dupa apusul soarelui, dar eram hotarata sa-mi inchei ultima zi de concediu cu o plimbare cat mai lunga.
Trecand prin parcarea de langa bloc, am observat miscare sub o masina si am zarit doi ochi albastri si o silueta felina. In general, in cartierul nostru animalele sunt tolerate si chiar iubite, nu le face nimeni rau, motiv pentru care nu se feresc si nu se ascund. Este de inteles surprinderea mea si certitudinea ca este vorba de un "strain", speriat si derutat.
In luna mai, il pierdusem pe motanelul nostru drag, Moti, un birmanez bland, caruia apartamentul de bloc i se parea sufocant si se cerea mereu afara. Speranta regasirii m-a determinat sa incerc: am urcat in casa si m-am inapoiat cu ceva la care stiam ca nici o pisica nu rezista - o bucatica de peste. Efectul a fost cel scontat. Foamea a invins teama si astfel mi-am putut da seama ca nu este vorba de Moti, ci de o surata din aceeasi rasa. Dupa cum arata, era evident ca ratacea de mult timp si ca suferinta o salbaticise. Era neincrezatoare si cum a terminat masa oferita cu generozitate s-a retras in ascunzisul ei. Gestul meu nu reusise sa stearga spaimele prin care trecuse. Dar incet, micul ghemotoc de blana care ma intampina in fiecare dimineata, cand plecam la serviciu, si dupa amiaza cand veneam, imi invatase glasul, orele si pasii care, bineinteles, coincideau cu orele lui de masa.
In scurt timp, am constatat ca pisica
