Marturisiri exceptionale ale unor oameni care au trecut prin acelasi impas
"Nu e usor sa fii mereu cea mai tare"
Draga Matei,
Regasesc in scrisoarea ta imaginea proiectata a relatiei in care ma gasesc in prezent. Diferita, dar si asemanatoare. Si varstele sunt apropiate. In cazul meu, eu sunt persoana considerata "puternica" dintre noi, cea care se ocupa de toate si rezolva totul... singura. Ca si in cazul tau, sotul meu a lucrat in cercetare, si dupa Revolutie, institutul la care lucra s-a confruntat cu scaderi dramatice de fonduri si cu contracte din ce in ce mai putine. Banii nu tineau ritmul inflatiei si nemultumirea lui si ingrijorarea amandurora (serviciul meu fiind in invatamant, deci nu prea grozav) crestea odata cu nesiguranta generata de situatie. El nu e un luptator si nici agresiv (unul din motivele pentru care il iubesc), ca unii din colegii lui care si-au deschis afaceri particulare si prosperau. Asta l-a demotivat si mai rau. Intr-o tentativa salvatoare, mi-am deschis eu o afacere, cu o colega a mea, si am tras din greu sa o punem pe picioare ca sa mai suplimentez veniturile si sa fie totul bine. Am tras asa vreo 2-3 ani, dar mi-am dat seama ca in loc sa rezolv situatia o agravam. Nu eram deloc acasa, banii erau mai multi, dar si cheltuielile cresteau si, ce e mai rau, el se simtea neglijat, a inceput sa cam bea la serviciu, unde se antrena si cu alti doi colegi, dezamagiti ca si el, si dintr-o intentie buna, am ajuns din rau in mai rau. Dupa trei ani, am pus capat afacerii si am ramas doar cu predatul si cu familia, dar tot nu se rezolva nimic. Eram exact de unde plecasem, dar... mai straini. Se inchidea in el, nu mai comunicam deloc, nu mai faceam nimic impreuna. Ma agitam singura, in tentativa de a mentine casnicia, si pentru ca copiii (doi) sa nu ne simta lipsa. Situatia era fara iesire si eu nu ma puteam resemna asa. As
