Marturisesc ca nu cred in existenta unei minti machiavelice sau a unui grup de oameni aflati in spatele unui presupus masterplan vizand prezervarea vechilor structuri. Teoria nu pare verosmila, desi reformele indispensabile variilor domenii sunt sabotate la tot pasul.
Cei care nu doresc familiarizarea Romaniei cu ideile si practicile care determinau, dupa 1945, renasterea Europei Occidentale fac parte dintr-un grup mult prea eterogen pentru a putea asigura mentinerea starii de inapoiere.
Unii dintre ei sunt extrem de temperamentali si guralivi. Schimba partide, se cearta cu colegii, condamna in public fosti prieteni deveniti peste noapte adversari detestati. Daca circumstantele se schimba, se reface, deseori, si amicitia, ocariile fiind date uitarii – de regula atunci cand apar alti rivali, ale caror actiuni impun grabnica reconciliere.
In calitate de buni cunoscatori ai bizantinismului realitatii comuniste si postcomuniste, destui cititori ar putea aprecia ca subsemnatul este orb fata de o serie de stari de fapt din cauza obarsiei sale occidentale. Ce-i drept, transparenta relativa a vietii duse in Occident
ingreuneaza, uneori, comprehensiunea opacitatii si a realitatii paralele mostenite de destui romani. Exista insa un aspect relevant si distinct al cauzelor pentru care nenumaratele bune intentii au ramas neconcretizate, variile proiecte de reforma au fost fie abandonate cu usurinta, fie pervertite in ceva opus intentiilor initiale, iar vechile mentalitati au ajuns sa predomine pana si in sectorul educational, odinioara considerat plin de perspective in ceea ce privea capacitatea sa de regenerare.
Aspectul la care ma refer este cel al proscrierii imuabile, desi niciodata formal enuntate, a tuturor initiativelor dedicate unor realizari concrete, obtinute in avantajul nu doar al autorilor proiectului, ci si
