- Cultural - nr. 9 / 15 Ianuarie, 2008 "Arta este ceea ce a inteles omul din despartirea sa de Dumnezeu, ea este drama despartirii si a insingurarii noastre. Insingurarea este tema centrala in arta si in afara de asta arta nici nu poate fi conceputa. Insingurarea insa este moarte". Eminescu surprinde genial genetica artei: "Nu credeam sa invat a muri vreodata, vesnic tanar, infasurat in manta-mi, fruntea mea inaltam visator la steaua singuratatii". "Iata strigatul, dar si scancetul lui Adam celui cazut: stupefierea lui in fata mortii. Arta este deci neimpacarea omului cu moartea, revolta impotriva ei, suferinta din cauza ei, dar si consolarea fara iesire, invatarea pasiva de a muri. Omul abia a invatat a muri, ca a si uitat locul lui Dumnezeu in viata sa. Fruntea sa si-o inalta la steaua singuratatii, ca simbol al intelepciunii si al puterii, care nu se mai hraneste din Dumnezeu, ci din sine insusi. Acea stea este mai degraba o proiectie infinita a propriei singuratati, absolutizarea singuratatii personale, ce devine centru al unui cosmos neimblanzit si disperat". Aceasta noua stea singulara si personalizata elimina prin importanta ei toate celelalte stele, devenind pentru personaj singurul reper din tot universul, singurul luminator. "El isi inalta fruntea, nu ochii la steaua singuratatii. Omul bajbaie lumina cu fruntea ca si cu cioturile unei maini amputate. Ochii i-au orbit atat de mult incat nici nu isi mai aminteste de ei, nici macar nu-si acorda sansa de a-i regasi, doar orbitele lui cicatrizate". Iata arta, pe care Dumnezeu "cu moarte pe moarte calcand" a suspendat-o ca scop in sine. "Omul nu a impodobit cu nimic steaua singuratatii sale, nu a numit nici un lucru vrednic pentru care ar merita sa traiesti. Absurdul inunda existenta, fara scapare. Secolul XX este secolul absurdului, se stie de la Camus, Sartre, Ionesco, si azi, televiziunea distructivista. Absu