De ce ar fi acceptat Traian Basescu nominalizarea d-nei Norica Nicolai ca ministru al Justitiei? Subiectiv, ea era una dintre cele mai inversunate adversare ale sale, extrem de vocala in timpul suspendarii si inainte. Obiectiv, ea s-a opus constant si pe fata impotriva principalelor masuri de reforma a justitiei propuse de Monica Macovei, culminand cu faptul ca a votat in Senat motiunea simpla impotriva ministrului din guvernul pe care il sustinea. Majoritatea luarilor ei de pozitie - extrem de conservatoare, ca sa nu spunem de "reactionare" - au fost imbratisate imediat de PSD si de PRM. Dupa ministeriatul dezastruos al lui Tudor Chiuariu, care a fost silit sa demisioneze, deoarece urma sa fie pus sub acuzare, ar fi fost nevoie de altcineva la Justitie decat de o persoana antireformista, precum Norica Nicolai. Presedintele avea nu doar dreptul, dar si obligatia fata de electoratul sau, cat si fata de binele public sa reziste cat este cu putinta unei asemenea numiri si bine a facut ca a rezistat. Faptul ca, in trecut, Norica Nicolai a falsificat un document de acuzare si ca, mai tarziu, a pledat ca avocat fiind si procuror, ar fi fost suficient pentru ca desemnarea sa ca ministru al Justitiei sa cada. Unii au sustinut ca, deoarece faptele au fost pedepsite, nu mai e cazul sa fie pedepsite a doua oara. Non bis in idem, a clamat triumfator C.T. Popescu! Dar nu e vorba aici de a pedepsi penal sau administrativ a doua oara fapte pedepsite o data. Ci de a evalua statura morala a unui om, ale carui responsabilitati vor putea fi atat de mari. Exista, in cazul unui om politic, si altceva in afara faptei sanctionabile penal sau administrativ - si anume reputatia, care, atunci cand se sustine pe fapte, nu trebuie ignorata. A nu fi ministru al Justitiei (si, in general, a nu fi ministru) nu e o pedeapsa - iata un lucru pe care sper ca si d-l Popescu sa-l admita! Dar - s-a spus