- Diverse - nr. 10 / 16 Ianuarie, 2008 Prin ianuarie 1940 tata era plecat la concentrare, iar noi, 7 copii sub 14 ani, locuiam doar cu mama, la distanta de aproape un kilometru de sat. Un concurs de imprejurari ne-a facut sa ramanem si fara caine, asa ca am adus unul din sat -Ursu- de la Aurel Catana. Cainele parea multora a fi lup, ceea ce ne intarea convingerea ca gospodaria noastra este bine pazita. Cand il dezlegam, Ursu dadea cate o raita pe la fostul stapan, numai ca acesta "il mustra" si il trimitea inapoi. In septembrie 1940 granita ne-a despartit de sat. Dupa inchiderea barierelor, la terminarea muncilor agricole, legatura cu satul o tineam prin cativa oameni curajosi, care erau si calauze celor care, persecutati fiind, sau pentru a nu fi incorporati in armata de ocupatie, se refugiau in Romania. Aceasta legatura nu mai era posibila cand peste hotar se asternea zapada. Calauzele nu mai riscau sa treaca frontiera. Ii ajutau pe straini sa se refugieze, conducandu-i numai pana la marginea satului. Nu mai stiu cum, dar parintii nostri au stabilit un mod de a mentine legatura cu satul folosindu-se de vizitele pe care cainele Ursu le facea la fostul stapan. Fratele nostru mai mare, Alexandru, mesterise o "curea postala" la gatul cainelui, de care legase si cateva zale de lant, ca oamenii care il vor vedea sa creada ca si-a rupt legatoarea, sa nu devina banuitori. Ravasele, scurte, erau scrise de sora noastra, Anisca, iar expedierea o facea Alexandru. Cainele era dezlegat indata ce se insera, i se dadea sa manance, iar el "lua dunga" imediat si revenea acasa cel mai tarziu in zori. Asa aflam cine a fost concentrat, care au fost batuti, carora le-au fost rechizitionate diferite bunuri si chiar date despre autoritati. Bineinteles ca se vorbea despre boi, cai vaci, purcei etc., era deci o corespondenta codificata. Numai mortii erau nominalizati, caci trasul clopotelo