- Cultural - nr. 10 / 16 Ianuarie, 2008 Intr-o scrisoare pastrata de "Academia Romana", Mihai Eminescu se destainuia, in 10 noiembrie 1887, in modul urmator: "Va rog sa va aduceti aminte de mine, de lipsa aproape absoluta de mijloace de subzistenta, in care ma aflu. Daca va este cu putinta de-a-mi veni in ajutor, va rog a o face cat de curand, caci cea mai neagra mizerie ma ameninta". Epistola a fost adresata editorului V. G. Mortun care, in 1890, a publicat, la Iasi volumul poetului, intitulat "Proza si Versuri". "Cea mai neagra mizerie" plutea asupra celui mai mare bard al neamului nostru, asupra uneia din cele mai stralucitoare lumini ale constelatiei poetice universale, asupra aceluia ce a ridicat pe trepte nemaiintalnite nobletea scrisului autohton, dovedindu-se o temerara personalitate a spatiului geo-istoric cuprins intre "Nistru si Tisa", al poetului care ca nimeni altul a reusit in literatura mondiala sa exprime "Setea de Absolut", "Armonia Universala", "Integrarea omului in sistemul cosmic", fiind un fervent cautator al "Esentei Eu-lui" in marea constructie divina. Pentru toate acestea Eminescu a folosit "adevarul cautat in inima sa" pus in valoare printr-o filozofie introspecta, filozofie ce avea ca baza conceptia transcedentalista a stramosilor nostri daci care gandeau ca si poetul neamului nostru in spiritul nemuririi sufletului: "Tot una-mi este mie de-oi trai in veci in lume, de-oi muri in vesnicie". Aceasta filozofie se impletea armonios cu dragostea fata de eternitatea "teiului sfant", a "freamatului de frunze", a "cetinilor cu luceferi", a "izvoarelor", a "pamantului drag", a "dulcei mame" si in ultima instanta a "dulcei Romanii". Da a "dulcei Romanii" care pentru poet ramanea "un rai sub a stelelor lumina", cu "arini de argint", cu "paduri de flori", cu "nuferi galbeni", cu "codri de arama peste care domneste vesnic "El care este-al omenirii izvor