În limba franceză, termenul general pentru supă este “potage”, ceea ce vrea să însemne un aliment care a fost pregătit într-un “pot” (oală). Acest fel de mâncare îşi are originile în bucătăria medievală din nordul Franţei, unde se bucura de mare popularitate
În limba franceză, termenul general pentru supă este “potage”, ceea ce vrea să însemne un aliment care a fost pregătit într-un “pot” (oală). Acest fel de mâncare îşi are originile în bucătăria medievală din nordul Franţei, unde se bucura de mare popularitate. Una dintre cele mai vechi reţete păstrate până la noi, numită, cum altfel?, “à l’Ancienne”, este un bulion limpede de “petite-marmite” (supă obişnuită clară, din rasol de vită, carne de pasăre şi legume), care se serveşte alături cu crutoane de pâine, scobite şi unse cu legumele din supă, pasate, după care crutoanele sunt stropite cu grăsime şi gratinate. Să nu înţelegem însă că supa a fost inventată de francezi! Practic, o dată cu confecţionarea primelor vase (realizate din lut şi chiar din pielea unor animale), omul a învăţat să îşi pregătească hrana şi prin fierberea, în apă, a cărnii, legumelor, fructelor sau seminţelor. Iar asta se întâmpla acum 9.000 de ani. Există chiar indicii arheologice în acest sens, cea mai veche supă atestată datează din jurul anului 6000 î.Hr. şi a fost preparată din carne de hipopotam. În Anglia, însă, în perioada dinastiei Tudor, cei mai mulţi dintre englezii din clasele de jos consumau aproape exclusiv supe, preparate mai ales din legume, pe care le cultivau în grădinile de lângă casă. Varza şi morcovul erau ingredientele care nu lipseau din aceste preparate. Denumirea englezească a felului de mâncare – “soup” – îşi are originea în cuvântul “sop” care în Evul Mediu însemna o bucată mică de pâine uscată care mai întâi se înmuia într-un preparat lichid (o fiertură de fructe, legume sau carne, dar şi vin sau ceai)
