Nicolae BREBAN
Jiquidi
Prefata de Alex. Stefanescu
Grupul Editorial ART, Colectia „Fictiune si artilerie“, Bucuresti, 2007, 520 p
Desi apreciat (din inertie? din politete?) ca unul dintre romanele de virf ale anului trecut, Jiquidi – ultima parte a tetralogiei lui Nicolae Breban, Ziua si noaptea – este deocamdata foarte putin comentat. De ce, in prezent, aparitia unei noi carti a lui Breban nu mai stirneste rumoare, nu-i mai impresioneaza pe cronicarii literari? Daca l-am intreba pe Alex. Stefanescu (prefatatorul lui Jiquidi), acesta ne-ar raspunde, probabil: pentru ca fiecare roman brebanian e „un alcool literar tare“, pentru care nu mai avem, din pacate, degustatori pe masura...
O explicatie asemanatoare ne-ar oferi si Gabriel Dimisianu; de fapt, ne-a oferit-o deja intr-un articol ceva mai vechi din Romania literara (nr. 33/2005): „Noii critici de intimpinare nu fac fata, pur si simplu, productivitatii brebaniene covirsitoare, suprafiresti, ca sa nu-i spun dracesti“. Neatenti, grabiti, superficiali, cu insuficiente lecturi din literatura romana postbelica (aceste calificative se citesc printre rinduri, in articolul amintit...), noii cronicari, „coplesiti“, au ales „tacerea, o capitulare s…t in fata cantitatii“. Reformulind brutal: tinerii nu-l pretuiesc pe Breban pentru ca nu l-au citit; si nu l-au citit pentru ca nu sint obisnuiti, spre deosebire de predecesorii lor, sa citeasca romane de cinci-sase sute de pagini. Asa sa fie oare?! Ar fi meschin... Nu, domnule Dimisianu, nu cantitatea pur si simplu descurajeaza, ci cantitatea de material steril! Si nu prolificitatea in sine e semnul unui mare talent literar.
Nu e totuna prolificitatea unui Balzac sau a unui Sadoveanu cu prolificitatea unui Breban (trecind peste faptul ca acesta din urma le este mult-mult inferior primilor, inclusiv in privinta cantitatii.
