Cazul Norica Nicolai deschide in Romania, pentru prima oara cu adevarat, ceea ce am putea numi procesul comunismului concret. Dupa revolutia din 1989 se asteptau, in mod grandilocvent, marile acuzatii si sentinte publice impotriva crimelor comunismului. Era vorba de o confruntare plenara cu istoria, dar ea n-a raspuns la somatii, intr-o tara ale carei milioane de locuitori – cu exceptia eroica sau intamplatoare a catorva sute de mii – au adormit in seara zilei de 21 decembrie 1989 in dictatura si s-au trezit pe 22 in democratie. Nici dictatura, nici democratia n-au existat datorita vointei populare a maselor exaltate sau razvratite, ci in primul rand in siajul unor transformari geopolitice decise si initiate de marile puteri. Istoria prin delegare, de care au parte majoritatea tarilor si popoarelor mici.

Anii au trecut si patosul chemarii la condamnari si rectificari istorice a naparlit. Cand presedintele Traian Basescu a condamnat oficial comunismul in Parlamentul Romanei, gestul a starnit, statistic, mai multa furie, confuzie si indiferenta decat aplauze sau usurare. Insistenta deschiderii dosarelor fostei Securitati a trecut, la randul ei, din registrul grav al marilor dezvaluiri si infierari publice in culisele reglarilor negociate. Flama dreptatii anticomuniste, prin acte eroic-martiale, dupa a caror consumare s-ar fi instaurat lumina, adevarul si pacea eterna, si-a pierdut dramatismul chiar inainte de a-l fi cunoscut cu adevarat.

Deschiderea dosarelor profesionale sau, ma rog, a mapelor comunismului mi se pare insa cu adevarat pasul cel mai neobisnuit al intalnirii cu trecutul. Dictatura, Securitatea, Rezistenta, Eroismul au avut o realitate nemijlocita pentru putini oameni, tot mai putini pe masura depasirii fazei sangvinar-staliniste a comunismului de stat. Amestecul statului supraveghetor, eventual binevoitor paternalist in viata juristi