Parlamentul Romaniei se pregateste sa adopte o pozitia comuna fata de declaratia unilaterala de independenta a Kosovo, care va fi urmata de recunoasterea acestei provincii de catre Statele Unite si Uniunea Europeana. S-a hotarat deja ca aceasta declaratie va trebui sa tina seama de interesele nationale ale Romaniei, de prioritatea noastra strategica de a integra Balcanii de Vest, de dreptul international in materie, de periculosul precedent care s-ar crea, de bunele relatii cu vecinii nostri si asa mai departe. Abia astept sa citesc aceasta comunicare, care nu poate fi decat solomonica in esenta si bizantina in forma, incercand sa impace intre ele tot felul de lucruri de neimpacat. Partea ei buna insa, dat fiind ca ne pregatim sa ocupam o pozitie distincta fata de cea europeana, este ca o vom face in mod solidar. Adica solidar intre Parlament si presedinte. Eu presimt ca nu voi fi solidara cu aceasta declaratie.

Secesiunea nu a fost niciodata populara in dreptul international. Cu toate acestea, dupa cum le spunem studentilor, exista circumstante care fac acceptabila secesiunea. Una dintre acestea e incercarea de catre statul-mama sa anihileze grupul etnic care ocupa teritoriul incriminat. Dupa ani de persecutie administrativa, dupa ce kosovarii au fost treptat impinsi afara din sectorul public pentru a fi inlocuiti de sarbi, iar albaneza a ajuns sa fie predata prin garaje intr-un sistem de scoli alternative, Milosevici a semnat singur pierderea Kosovo cand a mai trimis si trupe, initiind un enorm exod al populatiei civile, vizibil la televiziune, si care a consfintit conditia secesiunii, oferind dovada incercarii de a extermina un grup intreg. Un sondaj pe care l-am facut pentru Natiunile Unite in Kosovo in 2003 a gasit ca in doua din trei gospodarii oamenii au trecut prin incidente violente in cursul acelor luni din 1998-1999, iar grupul care a avut