Intr-o nuvela a lui Turgheniev (Povestirile unui vinator), in chiar clipa in care eroina sa, Maria Ilinisa, cade lata pe podea, medicul locului striga ingrozit: „Un doctor! repede, un doctor!“. Ca si acesta, filozoful este, la rindu-i, atit de putin pregatit sa abordeze problemele existentului, incit cel mai adesea ar trebui sa strige: „Repede, un filozof! Unul adevarat!“. Dar daca un medic de tara ar putea crede cu adevarat ca un alt medic, cu un cap mai sus, un medic judetean, sa spunem, ar putea fi mai priceput decit el, Hegel, insa, stie bine ca nu este nimic de facut impotriva caracterului profund serios al Istoriei; ca orice strigat in ajutor nu este decit „vorbarie“.
Cel pe care trebuie sa-l vindecam, de altminteri, nu este bolnavul; dupa cum nu este vorba nici sa vindecam „natura“ de elementul sau discontinuu; filozoful, savantul trebuie indepartat de la nelinistea continua a exceptiilor. Bolnavul striga: „Dati-mi posibilul!“, dar strigatul lui este acoperit de vocea filozofului care-i ofera „inteligibilul“. Este adevarat ca nu exista suficient „posibil“ pentru a-i astimpara setea celui dintii; dar nici pentru cel de-al doilea nu se gaseste inteligibil pe masura. Fiinta ii scapa mereu printre degete; ajunge o infima „nefericire“, cea mai neinsemnata „discontinuitate“, pentru ca Spiritul, care nu vrea sa-si apartina decit siesi (acel autarcheotatos al lui Aristotel), sa simta cum ii fuge pamintul de sub picioare; caci un Dumnezeu pentru care „totul este posibil“ inseamna sfirsitul filozofiei asa cum a fost ea mostenita de la greci. Trebuie fara doar si poate sa-l impiedicam pe eroul tragic sa-si intoarca fata de la filozofie, indreptind-o spre cineva care poate sau macar ar putea. Trebuie sa-l impiedicam sa descopere, alaturi de cunoasterea care ii satisface spiritul, pe aceea care il duce la disperare.
[...]
Altfel spus, nu e
