Alegoria dadaismului si haosul sau sintactic reverberate printr-un "difuzor" fracturist pot cauza o mahmureala manierista a contrastelor. Stiu ca propozitia suna mult prea didactic, ca decupata din prescriptia unui flacon de antibiotice, dar acesta este efectul pe care, vrind-nevrind, il obtine Valeriu Mititelu in volumul sau de debut "Vacanta la antipozi" (Ed. Eikon, Cluj-Napoca, 2005).
Autorul se prezinta - si se reprezinta - cind in postura unui fel de Gheorghe Lupascu reloaded, cind in cea a unui romantic goth, a unui Don Quijote in bluejeansi cutremurat ianusian de un amalgam de stari agonale (melancolie, spleen existential si eruptii nevrotice), revoltat, ca de altfel orice romantic care se respecta, impotriva Eternitatii: "In albastrul ochilor sai/ clipa impietrise dureros./ Plecase, si fluturi negri/ ii teseau matasuri reci/ pe la timple./ De ce esti grabit,/ de ce? / Rupe logodna cu usuratica/ Doamna Eternitate,/ stii doar ca, a mai cochetat/ si cu altii'' ( Intilnire cu eternitatea). Mititelu se zbate intr-un anafor dogmatic. Isi scrie ebosele poematice dupa o tehnica dadaista numai buna pentru a oculta lipsa vreunui mesaj. Nu ca tinta lui ar fi o revolutionare prozodica. Ei bine, acesta este si motivul principal pentru care volumul sau, daca ar fi sa-l privim intr-o configuratie simbolica, se preschimba intr-un cocktail toxic in care autorul amesteca tot felul de influente pisate in proximitatea actului mimetic. Iar materia sa poetica se constituie din lichide amniotice, sedare mistica si placente revelatorii, incercind s-o smulga direct din carnea realitatii.
Desi pot fi observate unele pulsatii viscerale adevarate, pe tot parcursul volumului, cu unele mici exceptii, Valeriu Mititelu face play-back. Adica nu se simte prezenta unei voci lirice, ci doar sunete disparate ce irump din versuri macerate de o retorica inadecvata stilisticii
