Discutiile iscate de noul proiect al legilor invatamintului n-ar trebui sa ocoleasca doua anomalii strigatoare la cer, care isi pun din plin amprenta pe functionarea invatamintului universitar si a cercetarii.
Este vorba, in primul rind, de scandalosul raport de aproape unu la doi dintre salariul unui conferentiar/cercetator stiintific II si al unui profesor/cercetator stiintific I (la vechimi egale). Inutil sa spun ca raportul dintre lefurile lectorilor sau asistentilor si cele ale profesorilor este si mai mic. Nu am cunostinta ca in vreo alta tara europeana sa functioneze o asemenea jignitoare diferentiere. Ea nu face decit sa taie orice elan unui tinar care s-ar putea gindi la o cariera universitara sau in cercetare aici. Fiindca e evident pentru oricine ca raportul respectiv nu e motivat nici de valoarea stiintifica, nici de volumul si calitatea muncii depuse: e imposibil de argumentat ca fiecare profesor e de doua ori mai valoros decit fiecare conferentiar.
Cit despre munca depusa, e cam aceeasi. In cercetare, pe de alta parte, munca e riguros aceeasi. Inca si mai revoltator e faptul ca si banii proveniti din granturile de cercetare se distribuie tot conform grilei de salarizare. Asa ca un tinar care lucreaza cot la cot cu un profesor si publica impreuna cu acesta, va avea, din grant, mult mai putini bani decit profesorul. E dificil de inteles cum anume se poate motiva mentinerea acestei grile, altfel decit prin vointa de a cumpara obedienta potentialilor decidenti din mediul academic. Pentru ca de o incercare de stimulare a competitivitatii nu poate fi vorba: e drept ca noua lege elimina, salutar, dintre criteriile de promovare, pe cel al vechimii; criteriile de evaluare, in schimb, sint facute in asa fel incit sa intirzie mult promovarea, iar in unele cazuri s-o blocheze complet.
Ajung astfel la a doua anomalie: un profesor/ce
