Sub titlul O clarificare necesara, dl Bogdan Cristian Iacob publica in patru numere consecutive (august-noiembrie 2007) din Idei in dialog un lung eseu ce se doreste o pledoarie docta in apararea Raportului final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania, cunoscut publicului larg sub numele de Raportul Tismaneanu. Eseul are meritul de a raspunde, in sfirsit, unora dintre criticile pertinente formulate la adresa produsului sus-mentionat si defectul de a face acest lucru prin interpusi, ceea ce este lesne demonstrabil, cum se va vedea in continuare.
Mai are un defect, apt a intra in literatura de specialitate sub un nume de deriva cioraniana: „incetosarea la fata a Romaniei postcomuniste“. Cu cit se straduieste dl Iacob sa clarifice mai multe in privinta unor interpretari (dupa parerea sa) rauvoitoare ale Raportului, cu atit devin mai nebuloase afirmatiile facute in acest context.
Eseul dlui Iacob ar putea avea ca moto a unsprezecea porunca, si anume „Sa nu stranuti in Moscheea Tismaneanu“.
Indiferent de modalitatea de abordare, unghiul de analiza sau evaluare generala a produsului comisiei, toti cei care au indraznit sa se delimiteze de un aspect sau altul al acestui produs devin, prin modalitatea in care sint tratati de catre autor, niste bieti eretici care nu au aflat inca faptul ca exista un singur Allah al anticomunismului, si Vladimir Tismaneanu este profetul sau. Nu ma incumet sa vorbesc in numele celor supusi rechizitoriului, alaturi de modesta mea persoana, si ma voi rezuma la incercarea de a demonstra falsitatea argumentelor dlui Iacob in ce ma priveste direct. Nu inainte insa de a sublinia ca, potrivit domniei sale, am fi cu totii minati de impulsul unor „exercitii retorice, fara absolut nici un fundament contraargumentativ, in afara, poate, de cel al motivatiei politice sau al interesului per
