Un fenomen amuzant pana la un punct - dar enervant dupa aceea - este cel al vorbirii indirecte. Omul nu spune verde ce vrea, ci ocoleste pe dupa prun. Pe locul intai, ca frecventa si notorietate, cred ca se afla o formula foarte draga vorbitorilor publici: "As vrea sa va spun ca. .." Pai chiar ne spune, nu doar ca vrea, cu atat mai putin ca ar vrea. E de remarcat aici o dubla cochetarie: verbul "a vrea" implica deja o nesiguranta asupra realizarii (nu tot ceea ce vreau ajung sa si fac), la care se adauga modul conditional-optativ, care inmoaie si mai mult exprimarea, de-ti vine sa izbucnesti in lacrimi indignate: "Dar lasati omul sa spuna ce ar vrea!"
In treacat fie spus, un retorism la fel de sacaitor - dar care nu face obiectul comentariului de fata - e ala cu "Daca-mi dati voie". Ei, as! Si daca nu, ce? Tace? Renunta la discurs?
Vorbirea indirecta este insa prezenta din plin si in viata de zi cu zi a oricaruia dintre noi. In adolescenta, un prieten imi povestea ca, in fiecare dimineata de duminica, tatal lui il mobiliza hotarat: "Hai s-o ajutam si noi, macar azi, pe mama! Ia tu matura si farasul, pe urma curata masuta asta si vezi ca biblioteca e cam in dezordine!" Dupa care, multumit, isi lua ziarul si se aseza in fotoliu. N-ar fi fost mai cinstit si mai direct sa-i spuna: "Tu, ca esti mai mic, trebuie sa"?
Folosirea lui "noi" si "voi" ascunde multe siretenii. Daca-i spui nevestii "Hai sa mergem la piata" e OK, dar "Hai sa calcam camasa asta" e o smecherie, caci cu greu ati putea s-o calcati amandoi. In cazul acesta, utilizarea pluralului are rolul de a crea impresia ca va fi o opera colectiva, de la care nu te derobezi a priori.
In schimb, cand zici "Faceti si voi ordine in casa!" sau "De ce nu ati dat cu aspiratorul!?", cu referire la sotie si la copilul in varsta de trei luni, poanta e alta: sa se creeze imaginea de "eu" versus "voi"
