Alexandru Dobrescu Am crezut o vreme ca repetat violentele reactii antieminesciene din ultimii ani erau - cand nu simptome de pauperitate intelectuala - expresia unui gust literar de o aparte intoleranta sau incercarea subtila de readucere in centrul atentiei a unei opere pe cale sa se sufoce sub cliseele mai mult ori mai putin critice adunate deasupra-i. Mi se parea chiar ademenitoare aceasta din urma presupunere si imi spuneam ca merita, in numele neindoielnicelor ei beneficii viitoare, sa trecem cu vederea limbajul nu tocmai potrivit nici macar unei dezbateri pur si simplu civilizate, necum uneia literare. Insa m-am inselat. Felul in care ziarele si televiziunile au gasit de cuviinta sa marcheze ultimul 15 ianuarie a intrecut orice asteptare. N-am avut parte, precum in anii precedenti, de traditionalele articole ocazionale, compuse de persoane iubitoare de Eminescu numai in ziua nasterii (cateodata si a mortii) sale. La drept vorbind, cu doua-trei exceptii, concentrate asupra ipotezei "mortii civile" a poetului si, implicit, ostile celor care o pusesera in circulatie, editorialele ori comentariile preocupate de soarta actuala a creatiei eminesciene au lipsit cu desavarsire.
Un gol umplut la repezeala cu stiri altminteri lasate deoparte, precum aceea ca, la scoala cutare, copiii din clasele gimnaziale au recitat poezii de Eminescu, in vreme ce elevii altei scoli au intonat cantece pe versurile aceluiasi.
Televiziunile au avut o similara politica editoriala, majoritatea ignorand cu entuziasm momentul. Una dintre ele, de pilda, deprinsa a prezenta cu noaptea-n cap aparitii editoriale recente, a gasit de cuviinta sa recomande cititorilor, exact pe 15 ianuarie, o cercetare psihiatrica din 1904, "Studiu asupra spanzurarii" de Nicolae Minovici. Asta pe cand Academia Romana lansa, intr-o cvasiunanima nepasare mediatica, 12 noi volume de facsimile
