De-a lungul timpului, cinematograful a rechizitionat cu lacomie biografiile mai mult sau mai putin romantate ale marilor artisti ai lumii, de la Beethoven la Mozart, Liszt, Mahler, Ceaikovski, Paganini la Maria Callas, Edith Piaf, Van Gogh, Toulouse Lautrec, Vermeer, Pollock, Andy Warhol, Chaplin, Jane Austen, Shakespeare, Byron, Balzac, marchizul de Sade, Oscar Wilde, Rimbaud, Verlaine, Kafka, Sylvia Plath, Virginia Woolf, D. H. Lawrence, Scott Fitzgerald ori Truman Capote. In toate aceste cazuri - dupa cum se pun de acord istoria filmului, melomanii, cititorii si cinefilii - castiga filmele care pun in valoare nu acuratetea ispravilor biografice, ci spiritul, sclipirea, unicitatea personalitatii evocate.
Ceva mai aproape de a doua tendinta, regizorul Laurent Tirard se arunca fara complexe asupra portretului unui Moliere (sau, daca vreti, Jean-Baptiste Poquelin) la 22 de ani, vesnic inghesuit de creditori, pentru ca nu are pic de succes in incercarile sale de-a scrie... tragedii. In consecinta, pentru ca regizorul zaboveste in special asupra acestei perioade de frageda tinerete a parintelui lui Tartuffe, Harpagon si Scapin, evolutia celui ce-avea sa devina unul dintre cei mai mari moralisti ai lumii este considerabil trunchiata, sclipitorul autor fiind prezentat preponderent ca un farsor, cozeur, poseur, un actoras deprimat si melodramatic in pragul disperarii, capabil abia spre final sa-si valorifice harul dramaturgic, spre desfatarea contemporanilor si urmasilor sai. Dar tocmai acest cote frivol face ca filmul sa curga agreabil, cu un sarm de netagaduit, ramanand, desigur, o versiune foarte personala asupra cazului. Iar daca orice comparatie cu biografia mult mai sobra a lui Moliere (regizata de Ariane Mnouchkine in 1978, candidata chiar la Palme d'Or) este deplasata, versiunea de fata compenseaza enorm prin distributia exceptionala. Avem, in primul rand,
