Unele teatre au o soarta complicata; ca si unii oameni. Nu este vorba de noroc sau nenoroc, nici de fericire sau nefericire - pur si simplu, e greu de stabilit o paradigma coerenta a "mersului" lor prin lume: cand sa spui ca au dat lovitura, te pomenesti ca pierd tot si sunt cat pe-aci sa-si compromita insasi existenta; cand sa le canti prohodul, te pomenesti ca se ridica brusc si se inalta mai sus decat poti vedea cu ochii. Cine sau ce anume hotaraste o astfel de soarta? In cazul teatrelor, poate ca muzele tutelare - una vesela si una trista...
...plus, desigur, forurile tutelare, directorii, trupa, publicul... Un asemenea teatru este si Nationalul din Iasi, numit "Vasile Alecsandri"; cea mai veche scena de limba romana (sper sa nu gresesc) cunoaste, in vremurile mai noi, suisuri si coborasuri ce nu se lasa usor explicate. Dupa 1989, in fotoliul suprem al venerabilei institutii s-au perindat mai ales poeti, dramaturgi si critici, care, in buna traditie moldoveneasca, au incercat sa mane caruta cu paiate adaptandu-se peisajului, adica alternand blandetea respirata de molcomele dealuri ce alimenteaza orasul cu licoarea viilor si strasnicia iscata de aerul fierbinte al campiei. Rezultatul? Pe un fundal de calm plat s-au ridicat cand si cand talazurile unor spectacole exceptionale, cum a fost acel neuitat Teibele si demonul ei (dupa Bashevis-Singer, in regia lui Alexander Hausvater), alaturi cascandu-se haurile unor caderi ametitoare (nu mai dau exemple...). Actualul conducator, regizorul Cristian Hadji-Culea, si-a inaugurat mandatul invitand la Iasi cativa directori de scena prizati de critica bucuresteana; printre ei, tinerii Claudiu Goga si Radu Apostol, probabil in intentia de a reanima trupa (alcatuita, de altfel, din actori foarte buni), pe de o parte, si, pe de alta parte, de a contracara, prin aceasta infuzie de prospetime, concurenta pe care i-o
