Spre deosebire de rudele ei mai mici din declaratiile de dragoste sau de avere, minciuna istorica minte in numele tuturor. De ce flutura minciuna istorica pe buzele atitor oameni politici si de presa?
Ce au ei de spus si nu pot spune decit asigurindu-se ca viata celorlalti va urma conturul minciunii lor? Raspunsul e de gasit intr-un instinct primitiv si devastator. Numele si continutul acestui instinct sint atit de rusinoase incit nici macar profesionistii minciunii istorice nu indraznesc sa le cunoasca. Sa-i ajutam, pornind de la ultimele capodopere in materie.
Mai intii, pretentia sufocanta a prim-ministrului care jura pe fecioria istorica a Noricai Nicolai si il asaza pe presedintele Basescu intre impiegatii de miscare postuma a Securitatii, alaturi de un Merce, Plesita, Vadim sau Stolnici. In aceasta fabula interpretata cu patos de primul-ministru, Nicolai ar fi victima, cu dosar, a Securitatii, iar Basescu, al doilea calau al persecutatei.
Iar asta tocmai cind Radu Stroe descoperi ca Basescu e si spion persan. Despre legaturile presedintelui cu serviciile de spionaj ale lui Darius se mai poate discuta, dar despre calitatile de victima ale Noricai Nicolai nu e nimic de spus. Nicolai a savirsit un delict sau o eroare profesionala inainte de 1989.
Pentru asta a fost incondeiata si nu pentru convingerile politice pe care, ca buna disidenta, le-a etalat numai dupa 1996. Nobila idee a primului-ministru are la baza subideea dupa care oricine a comis o pungasie sanctionata pe timpul comunistilor indeplineste baremul de partizan si trece in caruta cu morti de la Sighet, la dreapta lui Coposu sau intre bataile incasate de Doina Cornea.
Comunismul devine, astfel, o spalatorie nationala de borfasi cu program permanent. Ne gasim, flancati de nobila pasiune a primului-ministru, pe cea mai de jos treapta a minciunii istori
