Ca si celelalte romane ale lui Radu Aldulescu, Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare*, reeditat dupa aproape zece ani, da o senzatie puternica de viata, ilustrand la maximum posibilitatile si consistenta iluziei realiste. Eroii, inclusiv cei cu ghilimele, sunt tridimensionali, actiunile si limbajul lor, faptele si gesturile, ticurile scotandu-i in evidenta de parca nimic nu i-ar fi mai usor autorului.

Radu Aldulescu a fost de la bun inceput un creator de vocatie, nu doar de aspiratie; insa ramane oarecum surprinzatoare aceasta prospetime pastrata de la un roman la altul. Ce se mai poate scrie dupa o carte exceptionala si de mari dimensiuni ca Amantul Colivaresei? Unele date si coordonate sunt mentinute: aventurile picaresti ale unui mic grup de tovarasi, traversarea mediilor sociale, partidele de amor si reprizele bahice, vorbele buruienoase si bataile in toata legea... Insa diferenta este structurala. Istoria eroilor unui tinut de verdeata si racoare e un roman al vietii lui Radu Aldulescu, asumat ca atare. Aurel Golea, cu debutul lui mereu amanat, cu figura de etern perdant social si cautator neobosit al dreptatii in ordine literara, nu poate fi decat autorul insusi. Masca reprezentata de identitatea protagonistului e transparenta. Iar conditia de scriitor se vede nu numai din avatarurile publicarii, ci si din febra chinuitoare a creatiei propriu-zise. Omul din subterana apare, deopotriva, ca personajul prim si autorul care se scrie: "Ziua si noaptea se contopeau intr-un amurg perpetuu purtandu-ma printr-un oras subteran pe care-l daramam si-l recladeam neincetat si-l populam cu mii de figuri familiare si necunoscute. (...) Trebuia intr-un tarziu sa ies eu si sa ordonez la infinit ruinele, lanurile de blocuri si casele, asezarile scurse ca o lava intarita si prafuita peste marginile Platformei Industriale, strazile transformandu-se in sosele