De felul meu, nu urc pe munte. Mă las dus de telecabină sau de automobil spre vîrfuri prietenoase şi mă încîntă priveliştea lor, înfăşurată în văzduh tare. Am, deci, sensibilitatea estetică necesară percepţiei sublimului montan, dar nu şi voinţa căţărării, nu şi plăcerea efortului fizic al urcuşului susţinut. Îmi place la nebunie să privesc munţii pînă la pierderea de sine, dar nu-mi place să transpir pentru asta. Poate mai mult decît munţii înşişi, mă fascinează poveştile relaţiei lor cu oamenii.

Copil fiind, am fost şi eu impresionat de povestea cuceririi Everestului. Sir Edmund Hillary din Noua Zeelandă şi Tenzing Norgay din Nepal au fost eroi pentru mine şi, sînt sigur, pentru toţi cei din generaţia mea. Hillary a pornit cu 362 de cărăuşi, 20 de şerpaşi şi aproape 5 tone de bagaje spre vîrful cel mai înalt, încă neatins de om. Isprava lor, de a fi primii muritori care au ajuns pe "acoperişul lumii", mi se părea măreaţă, din specia acelor performanţe care au dus exemplare ale rasei mele pe lună, la poli, în adîncuri insondabile sau la recorduri atletice uimitoare. Am crescut însă şi aproape am uitat de cei doi montaniarzi. Cînd, la începutul anului acesta, am citit depeşele agenţiilor de presă care anunţau decesul lui Edmund Hillary, mi-am adus aminte de acea admiraţie totală pe care o aveam pentru el, cu mulţi ani în urmă. Ştirea aceasta a fost o madlenă care mi-a dat, pentru cîteva minute, o reverie...

Acum, am aflat că performanţa sa, cu totul extraordinară în 1953 şi în anii care au urmat, nu mai este nici măcar ieşită din comun în 2007. De pildă, în 1993, nu mai puţin de 40 de alpinişti au ajuns pe vîrful suprem într-o singură zi. O fotografie din 1996, arată un şir lung de alpinişti care aşteaptă, la coadă, să urce pe Everest, aşa cum aşteaptă la coadă turiştii să atingă un monument, să se fotografieze acolo şi să plece. În ultimul deceniu,