Jocurile de societate au reprezentat unul dintre multele lucruri plăcute pe care le-am învăţat în vacanţele mele la Cumpătu. Acolo (lucru, pentru unii, de altfel, arhicunoscut...) era o Casă de creaţie: mai pe înţelesul celor care nu au prins vremurile acelea, un loc unde "creatorii" (scriitori, actori, regizori, compozitori, plasticieni...) îşi puteau petrece vacanţele în condiţii bune şi ieftine. Pentru copiii acestora, Cumpătu era (cel puţin din punctul meu de vedere) o "şcoală a vieţii", dar şi a socializării: acolo am învăţat ce înseamnă să fii tot timpul într-un grup şi să-i faci faţă, să cîştigi o poziţie în cadrul acelui amestec de oameni, să-ţi afirmi punctul de vedere (chiar cu riscul de a bate cu pumnul în masă), dar şi să te retragi cînd nu-ţi mai convine...
De atunci încoace, evident că timpul a trecut, la fel şi perioada Cumpătu, ba chiar cea a găştilor în general. De curînd însă, am fost din nou pusă în faţa unui grup prietenos, dar organizat, alcătuit din oameni parţial cunoscuţi. Am fost "prinşi" împreună vreo cinci zile. După ce ne-am "adulmecat" unii pe alţii (cei necunoscuţi), într-un mod civilizat, şi am luat notă, fiecare, de simpatiile şi antipatiile inevitabile, am recurs la soluţia iminentă (şi salvatoare) în astfel de situaţii: jocurile de societate. Existau table, rummy, scrabble... Dar cel mai interesant a fost un joc fără tablă sau piese, pur şi simplu oral, cu ajutorul imaginaţiei şi stăpînirii de sine a participanţilor. Jocul în cauză se numeşte Killer şi decurge în felul următor: celor cel puţin 10 participanţi li se împarte cîte o carte de joc; unuia dintre ei îi pică, pare-mi-se, un popă, şi acela este poliţistul; altor doi li se nimereşte cîte un as, şi aceia sînt killerii, sau criminalii; ceilalţi, care au avut parte de cărţi obişnuite, sînt generic numiţi "cetăţeni cinstiţi"; un alt participant împarte cărţile şi îi coo