Graţie lui Eliade şi Culianu, cultura noastră s-a familiarizat cu istoria religiilor pe aproape toată durata secolului XX. S-ar fi putut şi altfel: există naţiuni onorabile care nu au produs asemenea figuri, cu urmarea că domeniul respectiv le-a rămas oarecum străin. Nu mă refer la produsele de nişă academică. Evoc mai curînd faptul că, prin anii ’80, publicul făcea coadă în faţa librăriilor pentru a-şi adjudeca scrierile fostului "adolescent miop"... Într-o ordine similară se manifestă şi interesul postcomunist al cititorilor pentru seria "Culianu" de la Polirom. Să fi fost aici doar complexul neaoş faţă de personalităţile realizate în afara graniţelor? Poate că nu doar snobismul provincial şi nici măcar influenţa marilor şcoli apusene asupra celor doi explică apetitul românesc pentru studiul sacralităţii. Sîntem aşezaţi la răscrucea complexă a unor influenţe heteroclite. Am preluat creştinismul în forme difuz apostolice, apoi catolice, bizantin-ortodoxe (varianta slavă) şi, spre modernitate, chiar sub haina uniatismului. Am suportat un islam politiceşte dominant, care şi-a săpat urmele în mentalul colectiv (chiar dacă faptul nu convine). Am operat o sincronizare europeană tîrzie, dar entuziastă, care ne-a educat, în urma unor Milescu Spătarul, Udrişte Năsturel sau Cantemir, reflexe cosmopolite. Că e vorba despre curenţi elitişti, separaţi de societatea românească multă vreme rurală, nimeni nu poate contesta. Romantismul, orientalismul francez şi (indirect) romanul gotic anglo-saxon au rafinat însă gustul autohton pentru "mister"...

Aş spune că Mateiu I. Caragiale rămîne prinţul "alchimic" al acestui filon imaginar de remarcabilă productivitate, mai ales dacă îi rînduim la Curtea sa şi pe ghenonizanţii interbelici. Fenomene de vibraţia Rugului Aprins, de la Antim, erau de neconceput aiurea, cel puţin în Europa anilor ’50. România veche, distrusă de co